Ars de noapte parșivă

ars seminţe
de floare
floarea soarelui
văzut un film artistic
color
ars râs
ars plâns
ars un sentiment puternic
ars una televizorului
ars două palme
hârști-hârști
aprins
am prins
oricum
pe scurt
un el
moare
ucis de el-altul
el-altul voia să-l jefuiască pe el-celălalt
el-celălalt l-a părăsit pe o insulă pustie
pe el-simplu
el e lovit la cap
de el-celălalt
când l-a-mpins
moarte sigură
după un an
el apare fantomă
el-celălalt nu se sperie
nu-l iubea
îl crezuse mort
se înşelase
îl înşelase și pe el sora lui
ars unii pe alţii

el sfârșește ucis de el-altul
crezând că e el-celălalt
confuzie
el-celălalt îi dăduse geaca pentru că ploua afară

the end

ars o ţigară
de după
ars un biliard online
pe un site
ars virgule pentru estetică
ars somn
uşor

Anunțuri

Poezie cu lenjerie

Dacă poezia ar fi un pat,
atunci cuvintele ar fi lenjerii.

Da, știu! Pisică ca mineee…spre deloc!

Dar eu nu sunt un iluzionist! Nu sunt pentru că nu pun o femeie într-o cușcă, nu o acopăr cu o bucată de material (uite, ca asta:
image)
și, când o ridic ( bucata de material), hocus-pocus- cotcodac-cotcodac, în locul ei, o găină.

Nu mă puneți să explic logica!
Dar, dacă ai o lenjerie așa, doar nu o să lași o găină sub ea!
Lași o pisică, exact!

Mie nu îmi place „pe”, mie în place „sub”. Da’ pot și „pe”, la o adică, când stăpână-mea o îndeasă, de zici că a capsat-o de pat! Și eu atunci nu pot s-o scot și renunț să intru.

Am zis eu că sunt lenjerii de pat cuvintele?! Sunt! Cu tot cu fulgi!
(M-am gândit la fețe de pernă)

În altă ordine de idei, că trebuie să fie o ordine, Februarie e luna iubirii, cică, dar eu cred că poți iubi o lună la fel de bine cum poți iubi și doi’șpe. În Februarie cumperi INIMI!

Cu ce vrei tu!

Dacă aș fi om, aș cumpăra o inimă cu o lenjerie! o lenjerie cu inimi. Uite, ca asta:

image

Dar nu sunt! Ce rău! Ce bine! Ba, nu! Ce rău! Ce rău…e rău că nu-s om, că e cu promoții când e o lună cu ceva de sărbătorit. Și n-ajung la ele. La lună ajung! Ce bine că nu-s om, că e cu bani, și pisici! De unde?!

De-asta am și pus sub material o femeie și am scos o pasăre. Da’ le mai scot și altceva, dacă e nevoie! Le cam scot și pe gură, ce-i drept!

Pentru o pisică, vorbesc nepermis de mult. În stol!

Da’ dacă miaunam, atunci cu siguranță nu înțelegeați că aceasta nu e o reclamă la lenjerii de pat, ci la o promoție de Valentine’s Day, în care oferta e că îți cumperi lenjeria după bunul tău gust și primești două, iar dacă faci asta, poți câștiga un pandativ de aur în formă de inimă, prin tragere la sorți. Dar asta numai dacă cumperi în perioada 1-12 Februarie!

Uite, traduc, ca să vezi ce pierdeai ai câștigat:

Miauu miauuuu miaaau Valentine’s Day, miiiiiau mi iau, mi iau!

Da, noi pisicile știm să pronunțăm Valentine’s Day. În ciuda unora. Cu limba între dinți, da! Și, da, „mi iau” vine de la „îmi iau”.
Două lenjerii. Plătind una!

Dacă aș fi un iluzionist, aș lua două femei, le-aș băga sub ele și le-aș transforma în găini…

Marfa…

Hei! Hei, hei, hei…adică un fel de bonjour! Azi nu o să pălăvrăgesc în pisiceasca mea prea mult, ci stau doar cât să(-și) revină Alma din regatul ei. Ținut, mă rog!

Eu am ținut ambalajele și ea a scris rețetele, pe care vi le împărtășesc cu drag eu acum.

Pentru Sen(d)vișul Văduvei s-au folosit 3 măsline, fără sâmburi, dar cu un alt sâmbure, cel al înțelepciunii, dar și pentru sâmburele de adevăr al conpoziției Erikăi, pe care a ținut Alma să-l respecte cât mai mult(uneori cât i-a încăput). Primul strat, cremă pufoasă de brânză natur, două felii de cașcaval de senviș(fără „d”)afumat, membrană de cabanos(câțiva centimetri) și pătrujel congelat( câteva flori).

Sen(d)vișul Orfanului: 6 măsline, cremă de brânză pufoasă cu verdeață, ceva (pe lângă telefon) cașcaval de senviș(fără „d”).

Sen(d)vișul Străinului: brânză pufoasă Natur, o măslină, câțiva centimetri de ardei capia roșu, jumătate de felie de cașcaval afumat feliat.

Poză: image

Și așa, pe final, ca să nu ziceți că a secat mâța, vă servesc un poem-senviș:

O doamnă fără soț.
Impară? A, ba nu,
abia ce și-a-ngropat al ei bărbat,
scoasă din puful vieții,
albă e ca brânza,
s-a notat!
Deci, văduvă!
Păcii cu sinele
i-a aruncat ram de măslin
și-acuma seamănă c-un arlechin.
Ce chin!
Ce pătrun…jel!

De-aici plecăm la el,
Orfanul!
Un pas,
doi pași…
Pe ața roșie a soartei
își vede înainte de-al său păs.
Nu voi să-i tulbur eu elanul,
dar legănat nu va fi niciodat’,
cum mama sa odat’ îl alinta:
Ardei, Ardei! așa-l striga.
Dar îl chema Andrei.

Străinului i-a mai rămas o firimitură,
un cur de mâță ( scuzați! )
și un telefon.
Să-mi dea…
un număr.
De îndată-l voi suna!

Dacă nu ați înțeles nimic, mergeți la Alma Nahe. Dacă nu ați înțeles chiar tot acolo, reveniți aici!

Încă o poză din bucătăria(sufletului) Almanahe:
image
Eu nu sunt  fanbrânză, eu, Jora adicătelea, dar Alma e!

Romanță advertorialistului mut

image

De am murit, aici zac îngropat. Semnez (clasic) în piatră: un advertorialist sărac.
Azi nu mai sunt, nici mâine! Niciodat’!

Glumesc! Nu închei socoteala de pe-acum, mai am ceva ca să îți zic, nu-mi sta în drum, pe urmă pun fermoar. Însă acum citesc(și nu te speria) cu glas, cât pot de tare acest ferpar!

De datorii eu am scăpat! Nu că-s bogat-acum, dar nu știu cum să-ți spun, am prins murind, un mare-mare tun!

Hai, vin’ la moartea,
vino ca să-ți spun!
De vii acum, primești și ceva bun.

Decât să mori de plâns și să fii deprimat c-am răposat, mai bine cască ochii, nu-i da peste cap, că-ți spun acu’, de-a fir a păr, norocu’ chior ce mi s-a-ntâmplat.

Nu, nu s-a ușurat un porumbel sau altă zburătoare ce-a picat din cer!

Întins în pat, cu fața-n sus, am închis ochii, mi-am dat duhu-am horcăit…da’ uite că m-opresc, căci nu te vreau ascultător prea chinuit și sar (un acrobat, un salt mortal) la ce-i esențial: eu morții (mele, tale) îi ridic azi piedestal.

În timp ce răposam definitiv, m-am înțeles cu sfântu’ Petru să devin activ promoarte (și vreau să fii atent, că-i crucial): azi morții, pe piatra-mi funerară, am să-i scriu, cu mare patos, ADVERTORIAL. De pe tabletă, că și-aici ești mort fără canal(sau să-i zic punte?) de comunicare.

Și mă aștept ca muritori de rând, acuma vii, în rând, la rând, curând pe link să intre și să stea, pe veșnicie, link dofallow.

Organizez și un concurs, să moară calu’!

Eu am testat produsu’ nu vă mint, și iaca, nu mă-ntind…la vorbă, (de)poziția e-a mea (și nici subtil nu v-o pasez, v-o zic direct, a la per tu, ca să muriți, așa):

Hai, vin’ la moartea!
Hai, fie și a ta!

Lua-te-ar noartea! Lua-te-ar să te ia!
image

Articolul participă la concursul “Discurs funebru”, organizat de Cudi & Ketherius.

Dacă intrați la Cudi, dar și la Ketherius, o să dați și peste alți morți!

CREDIT AVBS pentru MARŞ „LA MUNCĂ”

j1

A…fară plouă!

V…isez!

B…ani!

S…oare! 😉

Că visez soare, e de înţeles: dorm mai bine! Da’, la o adică, oricum îmi place să dorm, indiferent de vreme. Mă bag sub blăniţă (alta decât a mea, eco, de pe canapea) şi nici nu ştii că sunt pe-acolo. Bine, asta când nu alerg prin somn după vreo tentaţie zburătoare, că în rest nu am voie să vânez nimic în casă. Şi asta de când am împrăştiat (prin casă) numai pene (nu vă spun ale cui, că deveniţi miloşi), de a crezut stăpână-mea că mi-au(miau! 😉 ) dansat indienii prin casă în lipsa ei. E şi normal să danseze cineva în lipsa ta! În lipsa pisicii, dansează şoarecii. În lipsa omului, să danseze indienii, eu sunt pentru!

Mă mai scoate Almanaha şi în aer liber, la ţară, da’ doar aeru’ e liber;  că stă cu ochii pe mine, ca pe butelie, să nu deranjez vreo posesoare de pene. Nu avem butelie, da’ dacă am avea…da’ hai că schimb vorba şi, de fapt, aş vrea să schimb aeru’ vreo câteva zile, da’ Alma zice că rămânem acasă anu’ ăsta, că eu nu produc nimic, că doar consum şi zău, eu aş produce ceva-ceva, dacă ar scoate ăştia joburi pentru pisici. Pentru pisici PISICI! Măcar ca degustător de „crănţănele” ori „papa umed” , da’ ţi-ai găsit. Nu există niciun antreprenor atât de inteligent încât să-şi folosească pisicile. Ale lui sau ale altora.

j3

Să muncească pisica, dom’le, să nu mai auzim atâtea reproşuri! 

Vreau să muncesc, vreau să muncesc, vreau să muncesc! Da’ degeaba vreau eu. Că, dacă aş avea de unde să iau ceva bani, aş organiza un marş al pisicilor(hmm…marş-ul nu era pentru câini?) care vor să muncească. Da’ de unde bani? De-asta şi delirez…avbs…avbs…avbs…

Unele pisici miorlăie când nu le convine câte ceva. Ei bine,  eu avîbîsez! Cu î din i, da! Ar merita o căutare pe Google, ca să văd în ce stadiu depresiv îs.

M-aş împrumuta! Da’ oricum, ce credit ar avea o pisică? De credit bancar nici nu poate fi vorba.  Ei, na-ţi-o frântă, că de la soare, iaca ce salt, acum visez la bani! Împrumutaţi! Ăăăăă…Adică, nu de la soare, de la nor! Parcă s-a mai oprit şi ploaia un picuţ, nu?  Da’ nu mă mai uit pe geam, mă uit la Almanaha, că iar mă trage în poză. Nu ştiu ce tot face cu atâtea poze, ar trebui să-i cer câte un bănuţ pentru fiecare privire sau poziţie interesantă pe care-o afişez când are ea chef să-şi etaleze „calităţile” de fotograf.  Măcar de ar primi ea bani pentru asta, nu like-uri! C-aş avea eu grijă să-i amintesc de la cine au venit banii. Da’, ţi-ai găsit!

j4

Ia, gata cu pozatu’! Gata şi cu ploaia, gata şi cu vorbele! Gata şi cu gata, că nu e gata nimic! M-am felinit pe-aici, da’ o soluţie să nu-mi mai spună Alma că-s doar o consumatoare găsim azi?

Fie-vă (milă nu!)…atenţia îndreptată înspre propunerea mea. Caut un, atenţie,  CREDIT pentru MARŞ LA MUNCĂ!

Şi cică pisicile duc o viaţă tihnită! Vorba vine, „o viaţă”, că-s 9,  ştie toată lumea. Voi, oamenii, vă frământaţi o viaţă să faceţi (rost de) bani, ca să vă îndepliniţi visele(mese, scaune etc), noi NOUĂ! Da’ voi puteţi să luaţi un credit, noi nu! Ba, mai mult, o puteţi face cu un telefon deştept(pun imediat şi o poză, două, ca sa înţelegeţi despre ce vorbesc).  Cauţi, spre exemplu,  Aplicaţia AVBS CREDIT(aplicaţia este disponibilă numai pe smartphone-urile Android sau iOS; aceasta îţi permite să aplici pentru un credit direct de pe telefonul mobil; descarci aplicaţia GRATUIT, introduci codul unic 0001 şi aplici pentru creditul mult dorit) şi gata! Abia acum e gata!

image image

În poză e deşteptul stăpânei! Cu aplicaţia pe prima pagină! Aţi ghicit, eu mi-am băgat coada! Poate dă de ea şi cine ştie? Nu de coadă, de aplicație! Că dacă nu un marş,  atunci măcar o vacanţă! Sau alt vis de-al ei! Da’ mie mi-e cam teamă de visele ei!

Da’ mai întâi, ştiţi ce? Verific eu aplicaţia, că doar nu ştie telefonu’ (oricât de deştept ar fi!) că eu îs pisică. Ia să vedem,j5.

Ups! Cred că şi-au dat seama că îs pisică! Încearcă cineva şi-mi zice şi mie dacă la el/ea a mers aplicaţia? Alina, la tine merge? Că stau ca pe ghimpi şi simt cum mi se năruie visu’… şi delirez deja cu mult mai complex: avbs credit, avbs credit, avbs credit….Numa’ (să) fiţi oameni! 😉

Abțibilduri

image

Am recurs la un tertip, ca să-mi potolesc tentația de vânătoreasă. Nu de tot! Câte-un mesaj genetic acolo, tot îmi mai dă ghes, ceva noduri tot mi se pun în gât când aud vreun fâlfâit de aripi, dar știu că nu e decât vântul. Păsăruicile au plecat spre alte crengi, din țările calde. Mi se mai zburlește un picuț părul când aud vreo surată de-a mea cum miorlăie în desiș. Al nopții sau al lumii de-afară. Mustățile mele arată și ele ca niște asimptote.
Ce vedeți în spatele meu, creionat, nu e visul meu, e doar o altă amăgire de-a Almei – în afară de discul meu preferat, muzical, pe care mi-l pune ca să adorm – dar eu știu că sunt doar niște abțibilduri.
Știu ce gândiți! Că n-am zis încă care-i tertipul la care am recurs. Păi ce, ați mai văzut pisică să-și pună secretele pe tavă? Poate și-un lampadar alături, să vă lumineze…hehe, n-o să vedeți!
Ar fi precum o sentință în…alb( am zis alb, că e de sezon), la care mi-aș da acordul, fără să gândesc. Ori, oi fi eu pisică, dar am gânduri de om, cu tot cu amestecul lui sălciu, salin, de sensibilitate pe muchia dorinței.
Însă tot am vânat ceva astăzi. O poveste cumva tristă. Nu prin deznodământ, fiindcă deocamdată nu are un sfârșit. Un copil într-o burtă. O viitoare mămică. Fericită, cred! Doar că tăticul lipsește acum din tabloul de familie. De comun acord. Sau mă rog, din dezacord față de nepotriviri în unele aspecte. Mie nu mi-a picat bine povestea. Poate fiindcă respectivul tătic mi-e foarte apropiat, și i-am înțeles motivele. Până la momentul ăsta chiar nu mă interesau subiectele astea, fiindcă prea puțin mă privește cum pun gheara alte feline pe motanii lor. Dar na, când subiectele îți respiră în ceafă, se schimbă și percepția, nu? Dar cum el mi-a zis că n-o judecă, n-o s-o fac nici eu…am scos doar un picuț năsucul la vânătoare, că mi-era dor.
Uneori îmi doresc să fiu în pielea voastră. Dar de cele mai multe ori, nu! Îmi convine blana mea pufoasă, de norvegiană de pădure și uneori, și concluziile de sub ea.
image

Mi-am zis să folosesc și eu cuvintele duzinei de cuvinte, mai ales că e ultima pe anul ăsta și oricum, cam lăsasem în părăsire locul ăsta superb de joacă. Pe ceilalți duzinari îi găsim, ca de obicei, la psi.

De ce râd şi, mai ales, cum râd(SuperBBlog, etapa a XIV, de râs)

Dacă vrei, poţi muta munţii din loc! De câte ori n-aţi auzit asta? Sau număraţi doar ce-auziţi?…

Ei, bine, munţii chiar pot fi mutaţi, dar cu condiţia să nu ştii că faci asta. O să explic îndată şi cum. De fapt, nu eu, ci Alma Nahe, pe care o am azi invitată. Nu că n-ar interveni mereu neinvitată. Dar azi e oficial! Eu am chemat-o! În calitate de actor… Doamnelor şi domnilor, moooobilă şi dureeeeeeere!

Mobilă şi durere! Vă sună cunoscut? Titlul are valoarea unui diagnostic şi chiar autorul, T. Mazilu, o zice. Şi mai zice-aşa:

„Deşi nu sunt mistic, în fiecare dimineaţă când mă trezesc, îmi spun:

– Mulţumescu-ţi, Doamne, că m-ai ajutat să-mi văd lungul nasului.”

Desigur, autorul e ironic şi eu am râs citind.  Cum piesa de teatru a fost publicată în ’81, e lesne de înţeles şi de ce am râs, dar o să explic pentru cei ce-ar poposi pe-aici şi-s născuţi după ’89. Piesa e scrisă într-o vreme în care „lungul nasului” conta, căci altminteri ţi-era „tăiat” de partidul comunist. Desigur că toată lumea îl avea ca şi modelat de Gepetto (dar crescut de zână) fiindcă se minţea foarte mult, de la raportul către partid a roadelor pământului umflat cu pompa la hectar şi până la cea mai nevinovată minciunică de-acasă, în sânul familiei, fiindcă puteai trăi cu un securist în casă, soţul ori chiar copilul tău, şi nu ştiai.

Mazilu îşi începe durerea aşa:

„GORE: Bună dimineaţa, tovarăşe Sile!

SILE:(deschide larg fereastra) Just, tovarăşe Gore, ai pus degetul pe rană! Bună dimineaţa. Just. Aşa e…, cerul e albastru. Păsările ciripesc. Ei şi? Eu nu mă las impresionat de farmecul naturii…”

Un neiniţiat în limbajul codificat şi simbolistic al unei piese de teatru ar crede că se vorbeşte despre vremea de-afară. Just! Numai că e vorba, de fapt, despre vremuri. „Cerul albastru” e uniforma de securist. „Păsărelele” care ciripesc sunt informatorii, iar Mazilu dă şi indicii, nelăsându-se impresionat de farmecul naturii şi invitând prin acest rând al său ca cititorul să citească printre rânduri, iar toată piesa trebuie citită mărind şi mişcând cu încetinitorul. Astfel că „Mobilă şi durere” e o comedie subtilă.

Am făcut o lungă introducere, pentru a fi înţeles contextul desfăşurării a ceea ce urmează.

Prin ’93 m-am întâlnit prima dată cu teatrul, altfel decât până atunci. De pe scaunul spectatorului m-am ridicat şi am simţit sub picioare scândura actorului. Voi povesti cu altă ocazie ce şi cum, însă eu am nimerit printre colegii mei(un grup de actori amatori la acea vreme) când se punea în scenă o comedie a lui Dimitris Psathas, „Mincinosul”, în care am şi jucat, dar nici asta nu o să dezvolt, ci faptul că înainte de piesa asta, se pusese în scenă, de către Ducu Darie, „10 hohote de râs”, cele 10 hohote fiind diferite scene din „Mobilă şi durere”. Pe-atunci eram încă spectator, dar piesa s-a jucat şi după ce am fost primită în colectivul lor, iar cele ce-am să vă povestesc nu sunt multe, dar cu siguranţă n-aveţi cum a le şti, fiindcă scenele astea la caare voi face referire s-au petrecut în culise.

Ca la orice loc de muncă, mai trebuie şi destinsă atmosfera. Nu că n-am râde destul la repetiţii, când ne ies porumbei pe gură. Dar, să faci unui coleg actor o glumă în timpul spectacolului e altceva, vă asigur.

Una dintre colegele mele juca personajul Melania (celălalt personaj feminin se numeşte Lizica, iar ambele sunt descrise de autor ca dornice de fericire).

Unul din hohotele lui Ducu Darie, e prima scenă din actul II(Mobilă şi Durere), când Melania e plecată în „circuit” în căutarea fericirii şi are în spate un rucsac în varianta scrisă. În varianta regizată a lui Ducu, ea are o valiză, şi-a ales asta, cel mai probabil, fiindcă sună mai metaforic.

Eu şi colegii mei ne-am gândit că n-ar strica o glumă bună, aşa că i-am încărcat valiza cu doi bolovani. Că sunt suficient de grei s-a asigurat maşinistul, care, atenţie, nu folosea ciocanul să bată cuie în podeaua scenei, ci pumnul. Melania noastră şi-a verificat recuzita înainte de spectacol, aşa cum fac toţi actorii responsabili, însă noi am operat imediat după…Eu m-a dus în sală să savurez momentul, ca şi spectator, fiindcă nu jucam. Şi vine momentul aşteptat…Melania intră însă în scenă cu valiza, ca şi cum ar fi cărat un fulg. Am crezut că s-a prins şi că şi-a scos bolovanii din valiză înainte de-a intra, aşa că am crezut că gluma noastră răsuflase. M-am dus repede în culise, curioasă şi ce găsesc acolo? Pe colegii mei, rămaşi mască. Toţi am crezut că ea găsise bolovanii şi îi scosese, deşi, n-avea cum să îi ridice ea…De cum a revenit în culise, ne-am repezit cu toţii la valiză şi surpriză, bolovanii erau la locul lor. Când am pus-o s-o ridice din nou, n-a mai putut. De ce?

Păi, fireşte, gândul e cel care urneşte munţii din loc. Mai exact, lipsa lui! şi asta se vrea o concluzie de final aşa sau ca un hohot de râs altfel. Restul concluziilor îl lansez ca pe o invitaţie la dialog celor care sar peste obstacole şi ajung aici, în paginile Jorei.

Deci, bună dimineaţa?

De  râs, pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)

Acest articol e scris pentru Reeija.

Colindând lumea într-un hi…brid (SuperBBlog, etapa a XIII-a, de rubik)

Ştiu! Eu cer(n) bine! Însă e musai să-ţi trebuiască cu adevărat ceea ce ceri, iar gramajul să fie cel potrivit! Ori, aici greşesc, ca tot omul(că pisicile sunt mai şmechere!): ori cer(n) un gram în minus, ori unul în plus. Ştiu şi de ce, dar ăsta e preţul  incorect al unui vis, necântărirea lui.  Şi cum poţi redescoperi lumea altfel, dacă nu dintr-un hibridYaris Hibrid, Auris Hibrid, Auris Touring Sports Hibrid, Prius. De fapt, zic Toyota, nu mă mai încurc în cozi de virgule. Toyota! Toyota! Sună ca un strigăt de luptă…

Eu am un geam,  un fel de parbriz! Şi de-acolo redescopăr lumea. Pare că sunt dincolo, afară, aşa-i?  Dar e o călătorie de interior, caut literele care-mi nasc o altă lume dincolo de reflecţie. Sunt o pisică? Reuşesc să fiu una? Hehe….cred că două. Cred că pot de pe pervazul ăsta să fiu două, dar nu vreau. Unii ar zice că mă încăpăţânez. Eu aş zice că de fapt îmi place să-mpart lumile şi să-mi dea exact! Exact pe măsură.

Toyota_hybrid

Alma  vede peste tot numai baloane de săpun…Nu eu i le sparg, aşa să ştiţi! Ghearele mele ştiu să-şi păstreze puful ăla de rasă. Ea nu ştie să fie pisică, de aceea nu e sută la sută. Nu-i plac procentele, deşi depinde de ele.  Se amestecă în multime pentru freamătul ei, eu o ştiu!  Îi ştiu toate feţele! Sunt pe culori! Picioarele? I le ştiu şi pe acelea, de câte ori nu i le-am lins! Umflate de la atâtea drumuri posibile într-un cub.  Rezolvări? Păi, te poţi familiariza cu notaţiile lumii ăsteia şi apostroafele lor, ale notaţiilor. Dar un cub odată rezolvat e doar un cub cu feţe colorate frumos şi atât. Un puzzle 3D, devenit tablou de bord nefuncţional, fiindcă-i de-a gata şi  nu-ţi mai serveşte niciunei provocări!

Sper să se vadă strălucirea? Nu! Cine să aprindă becul? Oamenii sunt economi! Sunt economi până şi cu propria lor lumină…Darămite cu a altuia! A mea e în această maşină!  De scris…descris! De Infuzie cu un vis! Călătoresc însutit, fără să caut valori…Ce cuvânt! Val…ori…ori ce? Ori mal! Stau acolo, pe mal, aşteptând fluxul, refluxul…Călătoria mea e prin ape-ape. M-am obişnuit deja cu sudorile de om. O mâţă nu transpiră, ştiţi! Dar eu nu sunt o mâţă! Sunt un hibrid între om şi pisică, în jocul acesta pătrat, în paşi! Eu îl rezolv în 7 paşi! Şi de-asta sunt un hibrid fericit într-o călătorie hibrid, într-o lume hibrid, paralelă.  Eu ştiu câte feţe are un cub. Ştiu şi câte feţe are o pisică! Câte urechi, atâtea auzuri, câţi ochi, atâtea văzuri, câte guri, atâtea spusuri. Dar un om, câte feţe o avea? Şi-n câte culori s-o scalda pentru un vis? Şi-n câte ape?…

1. De  rubik, pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)

2. Fotocredit: de-aici.

Vizeta (SuperBBlog, proba a XII-a, de lux)

Doamnă,

n-am stat cândva la mese (eu stau mai mult sub masă, ca pisica, deh) şi nu ne-am ospătat, dar eu vă ştiu ochii, chiar de nu i-am privit, fiindcă pe-aici, unde ne ducem eu, Jora şi Alma Nahe, dulcele (dar şi amarul, şi nesăratul, şi acrul, şi secul, şi lăsata lui) sălăşluiesc şi câţiva spiriduşi, care ne fac câte-o treabă de-a noastră, care necesită muncă de spiriduş, şi care, culmea, nu cer simbrie.

M-aţi invitat în casa domniei voastre, dar mă văd nevoită să refuz, deoarece călătoriile în cuşcă nu-mi plac, şi nu pentru că sunt eu o aristocrată(cum chiar sunt!), ci pentru că oricât de darnică a fost Alma Nahe cu mine, cumpărându-mi o geantă de călătorie, în loc de cutie de plastic, tot o cuşcă e.

Dar fiindcă ştiu că vă plac călătoriile, vă invit eu aici, în căsuţa mea şi a Almei şi poate că, după ce-aţi mers din cuvânt în cuvânt, din metaforă în metaforă, din rimă-n rimă, la ea, în piesele ei tragi-comice, poate o să vă atragă să şi rămâneţi peste noapte(şi peste zi, dacă se poate), ca să mai râdem de câte-o grăsună de literă, de câte-o firavă vocală ori de vreo obraznică consoană.

Eu sunt prinsă aici cumva, şi pentru că m-a pus naiba (scuzaţi-mi ieşirea din blăniţă) să-mi dau singură de furcă, cu un concurs (şi de împrejurări) peste măsură de istovitor, cu cifre şi calcule care mă dau peste cap, şi, deşi ştiu că la capătul lui tot sus voi fi(sunt singura participantă, e firesc), asta nu mi se aşază drept motiv, ci mai mult pe inimă.

Fiindcă, Doamnă, vedeţi, eu trimit cu cărţile, ori aici îmi pare că mai mult se dă în cărţi! Şi dacă nu trimit cu cărţile, trimit cu imaginile şi tot degeaba. Poftim!

Brosa libelula cu cristale austriecePisicuta cu cristale Swarovski™Precious Heart - ambalaj cadou cu semn de carte

Poftim, cultură! Nu, nu! Nu poftim! Fiindcă na, posibil că lumea caută divan de praznic, nu ticluiri care nu spun nici măcar că sunt miasme din peşteră. Ori, eu alerg după libelule şi apoi, odată prinse, le ambalez frumos…Dar nu pentru cititori, căci ei îs destul de deştepţi şi de bogaţi ca să înţeleagă şi singuri măsura…Ba unii, prieteni de-ai Almei (de scris, de pătruns) m-au şi luat la zor. Pe Alma, de fapt! Dar e ca şi cum m-ar fi luat pe mine.  Şi şerpi ori şerpoaice mă trimit la fântâni! Să mă răcoresc, adică…

„La Curte, dacă vrei să placi, se cade uneori să taci ori să răspunzi ca un normand dibaci” zice-se în „Curtea Leului”, dar eu când l-am citit pe La Fontaine, mă gândeam la curte, cu „c” mic, la aia cu găini. Şi-apoi eu stau la blo(g)c şi iată de ce nu pricep ce caut eu pe aici.  În niciun caz un slut de şoricel intrat între lentilele lunetei

Deşi, de multe ori la curte, un rău se va întoarce sporit, sper întotdeauna că nu se va întoarce asupra celui care-l toarce…

În scrierea-mi nu-mi căutaţi licăr de frumos, pe care să-l fi scos din blană şi nici (din) alintări. Am căutat, ce caută orice pisică, puţină iubire, puţină tihnă în braţele unui om de litere, și nu de cifre şi care caută în semnele de carte (cadouri). Şi tors am căutat, recunosc!

Nu mă aştept ca vreun Sol să se urce până la tâlcul unor astfel de poveşti, aşa că trimit această ePISTOLă cu nişte spuse în lumină, pe calea asta, la vedere şi deschisă…Şi chiar şi-aşa, ce?! Ce-am zis?

În vizetă, şi nu în vizită, Doamnei de LuxuryGifts.ro,
doar câteva bijuterii cu cristale din partea casei Alma Nahe

De  carte, pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)

Calea Cafelei(SuperBBlog, proba a XI-a, de carte)

Pretind că acţionez într-un anume fel, încât merit să îmi fie senin. Mai ales în ochi! Cel mai mult mi-i înseninează joaca şi, cum spunea(m) şi (în) almanahe, cafeaua cea de toate dimineţile. Astăzi îmi lepăd prelungirea felină, deşi aş avea o perspectivă a jocului, cu mult mai bogată. Jora se joacă fără să clipească! Eu, ca să mă pot juca, ţin cont de clipirile mele…

Uite, ca să-mi înţelegeţi seninul, azi prin caimac, ca prin deşert, trece lent, luată de curenţii calzi ai cafelei, o cămilă. Acum îşi vâră posacă, cocoaşa, în găurica torţii ceşcuţei de cafea. Uite şi-o fântână, o ţărancă scoate apă din ea. Încă o sorbitură şi cade şi ea pe podeaua ceştii. Sorb fantomaticele arătări cam într-o oră, o oră şi ceva, apoi le trimit în zaţ, în rostuirea lor.

În tot timpul ăsta, îmi ţin de-o aţă fragilă, legate, amintirile şi zâmbesc cu subînţeles fiecăreia dintre ele. Unele le ţin legate de un picior, precum bondarul din copilărie, pe care-l chinuiam, imaginându-mi-l zmeu, care m-ar fi purtat departe, într-o lume a poveştilor, de care eram fermecată. Altele au dezlegarea de a îmi intra pe sub piele, sub formă de sentiment de anticipare, o anticipare moale.

Sunt dimineţi când zâmbesc atât de strălucitoare, încât simt cum soarele merge cu mine de mână, pe jos. Acum, că m-am maturizat(?), nu mai întind mâna spre aripa avionului, traversându-mă alţi curenţi de aer străini, ca şi cum aş fi traversat globul. Plutirea de-atunci nu mai e aceeaşi, dar în aburii de cafea îmi apare ca şi cum ar fi! Îmi place jocul ăsta!

Îmi place cum îmi dezlipesc urechile de perete, şi ochii de caii verzi de pe el, chiar dacă uneori simt cum mă urmăresc pe sub piele şi de-acolo îşi poartă bătăliile, înspre umărul stâng, de parcă îmi zic „scoală, de luptă, Alma Nhe, scoal’, de luptă!”

Eu însă înţeleg „Şcoala de Luptă” şi mă minunez! Unde e şcoala asta şi de ce avem nevoie de lupte? Cu cine? Cu morile de vânt? Când se luminează se dau, într-adevăr, nişte lupte între lumină şi întuneric, printre crăpăturile ferestrelor. Eu am obloanele mereu trase. Îmi place semiîntunericul. Ochii mei sunt sensibili şi de-aceea prefer zona intermediară, zona neutră.

După ce îmi beau cafeaua, îmi pregătesc terenul, urzeala zilei trecută cu folos.  Însă, deşi pregătit minuţios, el încă merge în ambele sensuri. Ah, dacă aş putea trece peste mormăieli, peste mormăitori…peste, mereu peste!

Şi iară mă încearcă încă o amintire. Una cu faţa în sus, privind doar albastrul de cer, cu care îmi provocam amicii pe joacă. Ne urcam acoperişul blocului şi ne întindeam pe spate, cu ochii spre cer. Cel care ameţea primul şi închidea ochii, pierdea! Când am aflat că Superman poate zbura, am râs, fiindcă noi o făcusem cu toţii, cu mult înaintea lui, numai şi numai fiindcă am cutezat să avem visuri.

După o vreme, sătui de-atâta zbor, dar şi pentru că ne înghionteau în stomac Jocurile foamei, coboram orbecăind în întunericul caselor noastre şi vedeam o vreme totul în mov.

Azi, dacă aş putea trece peste cocoaşă, peste mormăieli şi peste alte obiceiuri de toamnă, aş putea avea o părere bună despre ziua asta, dar părerea e şi ea îmbrăcată în haină de sezon.

Îmi trag blăniţa înapoi peste mine, azi cerul e mohorât. Şi, decât să-mi mai caut prin propriile jocuri, mai bine citesc în jocurile altora astăzi. De pildă, în Jocul lui Ender, fiindcă între aici şi acolo, între fiecare acum şi apoi, eu pot fi oriunde!

Doar deseară, în noapte, ştiu sigur unde voi fi! Ştiu că iar voi scobi patul cu o minciună în căutarea unui adevăr şi că de-acolo, din scobitură, iar voi număra lupi în haine de oaie,  ca să n-adorm…

De  carte, pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)