Colindând lumea într-un hi…brid (SuperBBlog, etapa a XIII-a, de rubik)

Ştiu! Eu cer(n) bine! Însă e musai să-ţi trebuiască cu adevărat ceea ce ceri, iar gramajul să fie cel potrivit! Ori, aici greşesc, ca tot omul(că pisicile sunt mai şmechere!): ori cer(n) un gram în minus, ori unul în plus. Ştiu şi de ce, dar ăsta e preţul  incorect al unui vis, necântărirea lui.  Şi cum poţi redescoperi lumea altfel, dacă nu dintr-un hibridYaris Hibrid, Auris Hibrid, Auris Touring Sports Hibrid, Prius. De fapt, zic Toyota, nu mă mai încurc în cozi de virgule. Toyota! Toyota! Sună ca un strigăt de luptă…

Eu am un geam,  un fel de parbriz! Şi de-acolo redescopăr lumea. Pare că sunt dincolo, afară, aşa-i?  Dar e o călătorie de interior, caut literele care-mi nasc o altă lume dincolo de reflecţie. Sunt o pisică? Reuşesc să fiu una? Hehe….cred că două. Cred că pot de pe pervazul ăsta să fiu două, dar nu vreau. Unii ar zice că mă încăpăţânez. Eu aş zice că de fapt îmi place să-mpart lumile şi să-mi dea exact! Exact pe măsură.

Toyota_hybrid

Alma  vede peste tot numai baloane de săpun…Nu eu i le sparg, aşa să ştiţi! Ghearele mele ştiu să-şi păstreze puful ăla de rasă. Ea nu ştie să fie pisică, de aceea nu e sută la sută. Nu-i plac procentele, deşi depinde de ele.  Se amestecă în multime pentru freamătul ei, eu o ştiu!  Îi ştiu toate feţele! Sunt pe culori! Picioarele? I le ştiu şi pe acelea, de câte ori nu i le-am lins! Umflate de la atâtea drumuri posibile într-un cub.  Rezolvări? Păi, te poţi familiariza cu notaţiile lumii ăsteia şi apostroafele lor, ale notaţiilor. Dar un cub odată rezolvat e doar un cub cu feţe colorate frumos şi atât. Un puzzle 3D, devenit tablou de bord nefuncţional, fiindcă-i de-a gata şi  nu-ţi mai serveşte niciunei provocări!

Sper să se vadă strălucirea? Nu! Cine să aprindă becul? Oamenii sunt economi! Sunt economi până şi cu propria lor lumină…Darămite cu a altuia! A mea e în această maşină!  De scris…descris! De Infuzie cu un vis! Călătoresc însutit, fără să caut valori…Ce cuvânt! Val…ori…ori ce? Ori mal! Stau acolo, pe mal, aşteptând fluxul, refluxul…Călătoria mea e prin ape-ape. M-am obişnuit deja cu sudorile de om. O mâţă nu transpiră, ştiţi! Dar eu nu sunt o mâţă! Sunt un hibrid între om şi pisică, în jocul acesta pătrat, în paşi! Eu îl rezolv în 7 paşi! Şi de-asta sunt un hibrid fericit într-o călătorie hibrid, într-o lume hibrid, paralelă.  Eu ştiu câte feţe are un cub. Ştiu şi câte feţe are o pisică! Câte urechi, atâtea auzuri, câţi ochi, atâtea văzuri, câte guri, atâtea spusuri. Dar un om, câte feţe o avea? Şi-n câte culori s-o scalda pentru un vis? Şi-n câte ape?…

1. De  rubik, pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)

2. Fotocredit: de-aici.

Anunțuri

Vizeta (SuperBBlog, proba a XII-a, de lux)

Doamnă,

n-am stat cândva la mese (eu stau mai mult sub masă, ca pisica, deh) şi nu ne-am ospătat, dar eu vă ştiu ochii, chiar de nu i-am privit, fiindcă pe-aici, unde ne ducem eu, Jora şi Alma Nahe, dulcele (dar şi amarul, şi nesăratul, şi acrul, şi secul, şi lăsata lui) sălăşluiesc şi câţiva spiriduşi, care ne fac câte-o treabă de-a noastră, care necesită muncă de spiriduş, şi care, culmea, nu cer simbrie.

M-aţi invitat în casa domniei voastre, dar mă văd nevoită să refuz, deoarece călătoriile în cuşcă nu-mi plac, şi nu pentru că sunt eu o aristocrată(cum chiar sunt!), ci pentru că oricât de darnică a fost Alma Nahe cu mine, cumpărându-mi o geantă de călătorie, în loc de cutie de plastic, tot o cuşcă e.

Dar fiindcă ştiu că vă plac călătoriile, vă invit eu aici, în căsuţa mea şi a Almei şi poate că, după ce-aţi mers din cuvânt în cuvânt, din metaforă în metaforă, din rimă-n rimă, la ea, în piesele ei tragi-comice, poate o să vă atragă să şi rămâneţi peste noapte(şi peste zi, dacă se poate), ca să mai râdem de câte-o grăsună de literă, de câte-o firavă vocală ori de vreo obraznică consoană.

Eu sunt prinsă aici cumva, şi pentru că m-a pus naiba (scuzaţi-mi ieşirea din blăniţă) să-mi dau singură de furcă, cu un concurs (şi de împrejurări) peste măsură de istovitor, cu cifre şi calcule care mă dau peste cap, şi, deşi ştiu că la capătul lui tot sus voi fi(sunt singura participantă, e firesc), asta nu mi se aşază drept motiv, ci mai mult pe inimă.

Fiindcă, Doamnă, vedeţi, eu trimit cu cărţile, ori aici îmi pare că mai mult se dă în cărţi! Şi dacă nu trimit cu cărţile, trimit cu imaginile şi tot degeaba. Poftim!

Brosa libelula cu cristale austriecePisicuta cu cristale Swarovski™Precious Heart - ambalaj cadou cu semn de carte

Poftim, cultură! Nu, nu! Nu poftim! Fiindcă na, posibil că lumea caută divan de praznic, nu ticluiri care nu spun nici măcar că sunt miasme din peşteră. Ori, eu alerg după libelule şi apoi, odată prinse, le ambalez frumos…Dar nu pentru cititori, căci ei îs destul de deştepţi şi de bogaţi ca să înţeleagă şi singuri măsura…Ba unii, prieteni de-ai Almei (de scris, de pătruns) m-au şi luat la zor. Pe Alma, de fapt! Dar e ca şi cum m-ar fi luat pe mine.  Şi şerpi ori şerpoaice mă trimit la fântâni! Să mă răcoresc, adică…

„La Curte, dacă vrei să placi, se cade uneori să taci ori să răspunzi ca un normand dibaci” zice-se în „Curtea Leului”, dar eu când l-am citit pe La Fontaine, mă gândeam la curte, cu „c” mic, la aia cu găini. Şi-apoi eu stau la blo(g)c şi iată de ce nu pricep ce caut eu pe aici.  În niciun caz un slut de şoricel intrat între lentilele lunetei

Deşi, de multe ori la curte, un rău se va întoarce sporit, sper întotdeauna că nu se va întoarce asupra celui care-l toarce…

În scrierea-mi nu-mi căutaţi licăr de frumos, pe care să-l fi scos din blană şi nici (din) alintări. Am căutat, ce caută orice pisică, puţină iubire, puţină tihnă în braţele unui om de litere, și nu de cifre şi care caută în semnele de carte (cadouri). Şi tors am căutat, recunosc!

Nu mă aştept ca vreun Sol să se urce până la tâlcul unor astfel de poveşti, aşa că trimit această ePISTOLă cu nişte spuse în lumină, pe calea asta, la vedere şi deschisă…Şi chiar şi-aşa, ce?! Ce-am zis?

În vizetă, şi nu în vizită, Doamnei de LuxuryGifts.ro,
doar câteva bijuterii cu cristale din partea casei Alma Nahe

De  carte, pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)

Calea Cafelei(SuperBBlog, proba a XI-a, de carte)

Pretind că acţionez într-un anume fel, încât merit să îmi fie senin. Mai ales în ochi! Cel mai mult mi-i înseninează joaca şi, cum spunea(m) şi (în) almanahe, cafeaua cea de toate dimineţile. Astăzi îmi lepăd prelungirea felină, deşi aş avea o perspectivă a jocului, cu mult mai bogată. Jora se joacă fără să clipească! Eu, ca să mă pot juca, ţin cont de clipirile mele…

Uite, ca să-mi înţelegeţi seninul, azi prin caimac, ca prin deşert, trece lent, luată de curenţii calzi ai cafelei, o cămilă. Acum îşi vâră posacă, cocoaşa, în găurica torţii ceşcuţei de cafea. Uite şi-o fântână, o ţărancă scoate apă din ea. Încă o sorbitură şi cade şi ea pe podeaua ceştii. Sorb fantomaticele arătări cam într-o oră, o oră şi ceva, apoi le trimit în zaţ, în rostuirea lor.

În tot timpul ăsta, îmi ţin de-o aţă fragilă, legate, amintirile şi zâmbesc cu subînţeles fiecăreia dintre ele. Unele le ţin legate de un picior, precum bondarul din copilărie, pe care-l chinuiam, imaginându-mi-l zmeu, care m-ar fi purtat departe, într-o lume a poveştilor, de care eram fermecată. Altele au dezlegarea de a îmi intra pe sub piele, sub formă de sentiment de anticipare, o anticipare moale.

Sunt dimineţi când zâmbesc atât de strălucitoare, încât simt cum soarele merge cu mine de mână, pe jos. Acum, că m-am maturizat(?), nu mai întind mâna spre aripa avionului, traversându-mă alţi curenţi de aer străini, ca şi cum aş fi traversat globul. Plutirea de-atunci nu mai e aceeaşi, dar în aburii de cafea îmi apare ca şi cum ar fi! Îmi place jocul ăsta!

Îmi place cum îmi dezlipesc urechile de perete, şi ochii de caii verzi de pe el, chiar dacă uneori simt cum mă urmăresc pe sub piele şi de-acolo îşi poartă bătăliile, înspre umărul stâng, de parcă îmi zic „scoală, de luptă, Alma Nhe, scoal’, de luptă!”

Eu însă înţeleg „Şcoala de Luptă” şi mă minunez! Unde e şcoala asta şi de ce avem nevoie de lupte? Cu cine? Cu morile de vânt? Când se luminează se dau, într-adevăr, nişte lupte între lumină şi întuneric, printre crăpăturile ferestrelor. Eu am obloanele mereu trase. Îmi place semiîntunericul. Ochii mei sunt sensibili şi de-aceea prefer zona intermediară, zona neutră.

După ce îmi beau cafeaua, îmi pregătesc terenul, urzeala zilei trecută cu folos.  Însă, deşi pregătit minuţios, el încă merge în ambele sensuri. Ah, dacă aş putea trece peste mormăieli, peste mormăitori…peste, mereu peste!

Şi iară mă încearcă încă o amintire. Una cu faţa în sus, privind doar albastrul de cer, cu care îmi provocam amicii pe joacă. Ne urcam acoperişul blocului şi ne întindeam pe spate, cu ochii spre cer. Cel care ameţea primul şi închidea ochii, pierdea! Când am aflat că Superman poate zbura, am râs, fiindcă noi o făcusem cu toţii, cu mult înaintea lui, numai şi numai fiindcă am cutezat să avem visuri.

După o vreme, sătui de-atâta zbor, dar şi pentru că ne înghionteau în stomac Jocurile foamei, coboram orbecăind în întunericul caselor noastre şi vedeam o vreme totul în mov.

Azi, dacă aş putea trece peste cocoaşă, peste mormăieli şi peste alte obiceiuri de toamnă, aş putea avea o părere bună despre ziua asta, dar părerea e şi ea îmbrăcată în haină de sezon.

Îmi trag blăniţa înapoi peste mine, azi cerul e mohorât. Şi, decât să-mi mai caut prin propriile jocuri, mai bine citesc în jocurile altora astăzi. De pildă, în Jocul lui Ender, fiindcă între aici şi acolo, între fiecare acum şi apoi, eu pot fi oriunde!

Doar deseară, în noapte, ştiu sigur unde voi fi! Ştiu că iar voi scobi patul cu o minciună în căutarea unui adevăr şi că de-acolo, din scobitură, iar voi număra lupi în haine de oaie,  ca să n-adorm…

De  carte, pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)

Umbra omului- PCcă-sa! Hopa, Mitică…(SuperBBlog, proba a X-a, de placă)

103_2704

Când stai într-un balcon şi priveşti numai ce vrei,
obţii priveliştea ţintintă, nu în detaliu, dar cu efect artistic!
Când stai în acelaşi balcon, şi-s mai multe lucruri la care poţi privi, şi vrei,
obţii mai multe amănunte ale aceleiaşi privelişti;
efectul e tot artistic, dar mai bogat, dar
detaliile în plus pot să zăpăcească.
Când stai într-un balcon şi te uiţi numai la dreapta,
pierzi în stânga şi înainte;
când stai într-un balcon şi te uiţi stânga,
pierzi dreapta şi înainte.
Când stai într-un balcon şi vrei să te uiţi şi-n stânga,
şi-n dreapta, te dai mai în spate şi-l ai în vedere numai pe înainte.

Dar ţine totuşi cont de înălţime!

Le-am exersat pe toate, concluzia a fost clară! Am ales de fiecare dată un punct static şi nu în mişcare, din motive de stabilitate(psihică) şi coerenţă.

Fiindcă coerenţa e modulată de percepţie, părem, fireşte, incoerenţi altcuiva; mie îmi place să abordez teme puse în dezbatere, în general, şi particip(dacă am chef, nu tot timpul), nu fiindcă vreau să impun o direcţie în filosofia altuia sau să-i întortochez drumul, la o adică avem cu toţii nişte aceleaşi MARI TEME pe care le tot aruncăm în eter sub formă de întrebări şi răspunsurile vin variate şi destule cât să obţinem un mixt favorabil conjuncturii de moment( personal), ori să întărească ceea ce credeam deja…dezideratele comune sunt utopice din punctul meu de vedere.

Comună e luna, spre exemplu, la care eu mă uit acum(sunt în balcon), dar poate că de la alte ferestre ori balcoane nu se vede, în funcţie de unghiul de vedere; ştim că e comună, dar nu şi vedem asta; dar nici nu avem nevoie să vedem asta, fiindcă e un lucru cert, ea e vizibilă pentru fiecare din noi, într-un anumit moment al ei şi ne bazăm pe asta; astfel că, dezideratele pot fi comune, în măsura în care putem fi în acelaşi timp, în acelaşi loc, cu aceleaşi gânduri…şi chiar dacă dezideratele astea pot fi posibile, au din start un anumit timp de desfăşurare, în funcţie de interes, care iarăşi nu e comun; mie mi-e sete, ţi-e ţie sete, dar bem probabil altfel de lichid, iar dacă bem apă, ea nu are acelaşi gust, fiindcă şi izvoarele ne sunt altele şi papilele gustative, şi gusturile şi, mai ales, clorurile…

Astfel, dacă sunteţi interesaţi, spre exemplu, să cumpăraţi plăci Nvidia sau plăci ATI, puteţi mai întâi să trageţi o ocheadă pe acest  forum componente (ca să vă puteţi edifica care dintre ele e mai bună şi în ce direcţie)al acestui magazin online.

Teoria generală înclină că NVIDIA sunt ceva mai tari la jocuri (duc mai multe cadre pe secundă, deci puțin mai rapide). Asta-i puțin relvant; orice placă video de anul ăsta, indiferent de marcă, e mai bună decât cea mai tare placă video de acum 3 ani, indiferent de marcă. Fiecare scoate noi și noi modele. Dacă preferi ATI, asta înseamnă că-ţi plac filmele. Dacă preferi Nvidia, înseamnă că-ţi plac jocurile!

Atât! PCca iese iarăşi în balcon… Ca să prindă imaginar măcar câteva…raţe. E jocul ei preferat.

1. De  placă, pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)

2. Mă joc şi la psi, cu tema psilunelilor… Ce-a scris Alma despre plăci video găsiţi la ea.

3. Mulţumesc lui Lotus pentru că şi-a făcut milă de pisica care sunt, şi mi-a explicat criteriul simplu al alegerii unei plăci grafice, în funcţie de ce-mi doresc,  scutindu-mă astfel de căutări, căci eu pot fi un fel de hopa mitică când vine vorba de găsiri, şi, mai ales de alegeri.

Ştampile online (SuperBBlog, proba a noua, de tuș…ă)

Ca să fac impresie, dar şi fiindcă ţin neapărat să intru şi eu în rândul pisicilor cu condur, m-am gândit că nu mi-ar strica şi-o ştampilă, care să mă reprezinte. Că blog am? Păi, am! Am propriul meu concurs? *Am! De ce să n-am şi-o ştampilă?

Acuma nu ştiu dacă faptul că o să am o ştampilă îmi schimbă faţada! Nici nu ştiu dacă o s-o am, de fapt! Trebuie să mi-o fac eu, şi cum eu am chef de joacă tot timpul… Şi nici de Alma Nahe parcă n-aş mai trage…

Aşa că, ce-am făcut până să vă povestesc aici? M-am sucit, m-am învârtit(în jurul cozii), dar orice gând mi s-a părut oribil. Ba, la un moment dat îmi venea să iau un bănuţ de metal şi să lipesc deasupra lui nişte litere de hârtie, pe care să scriu jorapispis, c-aveam ideea de-a gata.

Alma povestea cuiva mai demult cum că pe vremea când era ea la liceu, bănuţii erau ştampila pentru scutiri de care nu ştiau părinţii. Nu bănuţii la dirigintă! Nu că n-ar fi primit. Dar nu erau decât nişte mărunţei, şi nu cred că ar fi mulţumit-o, ce ştiu eu…Că eu nu am şcoală. Ei, uite că n-am încă ceva! Să-mi notez asta undeva, poate-mi fac cândva şi-o şcoală. De pisiceli!

Revenind…am luat bănuţul, mi-am băgat gheruţele într-o coală de hârtie, dar eu, deşi o văd pe Alma Nahe tot timpul meşterind la ceva, stau pe lângă ea mai mult ca să-i şterpelesc câte o unealtă de lucru, ori ceva cu care să mă joc că mă plictisesc, fiindcă ea când nu meştereşte câte ceva, stă la calculator şi nici nu mă bagă în seamă, aşa că, evident, nu mi-a ieşit nimic.

M-am uitat la hârite, o făcusem praf! M-am uitat la bănuţ şi atunci, pe sub mustăţi, ca o vrajă, m-a pocnit! Am pus lăbuţa pe el şi ce chef să mai am de treabă, când e aşa fain să te joci cu bănuţi. Oricum, nu-mi pare rău că am abandonat ideea, că era oricum mai mult o amăgire c-o să-mi iasă ceva. Plus că lipiciul e toxic!

Sper să nu mă întrebe stăpână-mea unde-i bănuţul, că nu ştiu cu exactitate şi nici nu ştiu să zic vreo minciună, că mă citeşte imediat. Ei, şi dacă o să mă întrebe, o să-i zic ce-mi amintesc, adică, că mă jucam cu el pe sub arcada din hol, de la intrarea în casă şi că de-acolo i-am pierdut urma. Ea o să-mi ţină teoria bănuţilor(iaca ce motiv de vrajbă mi-am găsit şi eu), că nu sunt, că se fac greu etc  şi nimic mai fals! Ei se fac uşor, dovadă traiul luxuriant al pisicilor ăstora cu condur, în rândul cărora mă gândesc să intru.

Cum stăteam eu aşa şi meditam la ce e de făcut, Alma mi-a strecurat pe sub nas, ce să vedeţi? Ca să vedeţi şi să credeţi, poftim poză:

20131019-023521.jpg

Biluţe de plastilină, care miros foarte frumos. De cum le-am văzut, imediat am vrut să-mi bag gheruţele în ele, dar când am văzut privirea stăpânei mele, m-am liniştit. Doar mi le-a arătat, că pe urmă, nu ştiu ce-a făcut, ce-a dres, că a ieşit asta:

20131019-024209.jpg

M-am prefăcut bucuroasă, dar nu era tocmai ce gândisem eu despre cum ar trebui să arate o ştampilă; arată mai mult a radieră. Unde mai pui că dacă aş folosi în loc de tuş acuarele, n-ar ieşi în evidenţă detaliile şi ar semăna mai mult cu o vază.

Iată!

1391520_655093887854417_449476340_n557252_655095804520892_2046226222_n

Ori, mi-am dorit să fiu de vază, dar nici chiar aşa! Astfel că în timp ce ea tot mi le băga sub nas, ca s-o laud, eu m-am prefăcut că mi-e somn, am aşteptat să adoarmă ea, m-am urcat pe hârtie şi mi-am vărsat năduful şi pe urmă am făcut comandă de o ştampilă (de toată frumuseţea, sper) de la , că mi-am zis că ei ar trebui să aibă ştampile pentru toate gusturile. Şi mi-au zis că se rezolvă, că vorbesc foarte bine pentru o pisică fără ştampilă.

Apreciez totuşi că Alma Nahe s-a străduit, da’ e mai sigur aşa! E o sufletistă…ăăă, cred că am depăşit 350 de cuvinte, aşa că, v-am pupat pe condur! După ce voi avea ştampila, voi putea să pun şi eu ştampila pe pisici, cum pun oamenii eticheta pe oameni. De-abia aştept!

*De  tuş…ă, pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)

Şi fiindcă tot am avut chef de joacă, m-am înscris şi în tabel la psi, pentru duzina de cuvinte.

A da arama pe faţă (SuperBBlog, proba a VIII-a, de bronz)

Nu ştiu cum sunt alte pisici, dar eu sunt altă pisică! Oricum, toate seduc şi se duc! Eu una, mă întorc. Că am la ce.

Nu! Nu mă întoarce din drum vreun parfum.  De fapt, ca să fiu sinceră, el mă face să plec. Acum plec! Dar numai la proba asta, unde sunt praf! Si nici comica nu sunt decat cand ma invart in jurul cozii.

Plec eu, dar, doamnelor şi doamnelor(numai doamne!), vine altă pisică. De fapt, o psipsină(dând click pe psipsină veţi afla despre corsicanul contemporan cu Aime Guerlain, Ernest Daltroff -magicianul casei Caron- sau Ernest Beaux -creatorul lui Chanel 5.). Imediat după poză.(recomand s-o priviti câteva minute şi bine, e pe fond albastru! Între timp o servesc cu o măslină, un sâmbure, un mit

parfum de sedus pisica sau seducţie în tomuri gri

mă trezesc dimineaţa într-un nor de parfum roz. de fapt miroase a deodorant împrăştiat cu generozitate de o mână nevăzută, una care îmi face mie în ciudă, furându-mi somnul.
— am să te seduc, mâţ pervazier ce eşti!
—  cine, tuu?..
— flaconul roz îmi aminteşte de vânzătoarea aceea impresionant de tânără şi impecabil machiată  care se năpustise asupra mea dornică să-şi etaleze marfa. pe timp de criză seducem orice client, chiar şi low cost!
am privit-o oblic, pisiceşte, la pândă:
-— do this, girl, do this!
— acest parfum…
— este dulce! uită-te fată la culoare… etilvanilina urlă în el! ceva cu miros de cauciuc nu aveţi?
fata clipeşte. clipesc şi eu amintindu-mi că mandarinii îşi construiau templele din lemn de santal şi că moscul nu e trandafir de persia, ci o biată glandă sexuală a unui amărât de cerb, o substanţă care în stare naturală miroase ca naiba ori ca testosteronul, cum zic unii. dar de ce îl puneau arabii în zidurile moscheelor nu ştiu. veste bună: e interzis azi, aşa că folosim chimia. moscuri macrociclice pe care mai bine de jumătate dintre oameni nu le pot simţi. bine că noi, pisicile…
— să trecem atunci la coty…
— ooo, pauvre francois cum ai spart tu de ciudă flaconul acela, cam cum a făcut şi bietul grenouille împins de suskind către perfecţiune. dar ştiai oare că imperiul tău de corsican se va stinge? o, nu, la rose jacqueminot nu e aici… dar să revenim, zic, să revenim la roz… să ne seducem!
— … conţine ambră gri!
— să conţină! au interzis-o și pe asta, că bietul cașalot se săturase să tot vomite! puțin respect pentru lumea asta, vă rog! ne-am săturat să înghițim totul, pe nemestecate…
— și mai conține frezia și note de mandarină!
— văd! văd bietele mandarine strivite fără de milă, ați fi putut face un suc din ele! și bietele mele frezii atinse de ger. acelea pe care aș fi vrut să le dau mamei în martie, dar babele încă nu-și lepădaseră hainele lui mărțișor. flori de lux într-o vreme în care garoafa era singura, unica, perfecta, dar fără miros. regulamentară și roșie. foc fără căldură.
și atunci, în clipa aceea roz din vis, căci vis era, îmi pare că fata are chip de turtă dulce. sau nu! de iepuraș. un iepuraș roz cu papion, închis într-un flacon de sticlă. evident, ca orice pisică, nu m-am putut abține. nu, nu e curiozitate ci instinct de vânător.
a fost de-ajuns o lăbuță, o gheruță bine înfiptă pentru ca visul să se spargă. și m-am trezit. clipesc în dimineața de aramă dată pe față în vreme ce un nor roz mi se risipește în jur. nelămurită încă de aburul acela cu miros de deodorant prea mult împrăștiat, mă gândesc dacă aș fi putut fi sedusă…. en rose?
jamais!
să căutăm mai bine un attar ori un oud purtat de ape… azi mi-e dor de labdanum, de frunze strivite sub ploaia toamnei și de cedru.

De  bronz, pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)

PS: Alma Nahe e tot în boală. Hapciu!  După ce-a citit ce-a scris musafira, e şi mai în boală! Mi-a zis că ea crede în seducţie, în roz şi că psi poate să facă recenzii de parfum la ea acasă sau în revistele pe unde mai scrie ea despre parfum, dar aici suntem într-un concurs şi doar lăudăm! Punct!

Of, ce încurcătură! Cine m-a pus? Cine m-a pus?! Cine-ar fi crezut că psi o să-şi dea arama pe faţă.

Când Alma Nahe e răcită, fur eu (SuperBBlog, proba a VII-a, de traistă)

Alma Nahe e tot răcită (răcită, nu rece!), aşa că nu o să îi ocup personalitatea mai mult decât vrea ea. Cu oamenii bonavi trebuie să te porţi bine! Să-i înveleşti, să-i cocoloşeşti, să-i ocole…la, la, la,(stă cu ochii pe mine, ca pe genţi reeija)…

Aşa că am să trec direct la tr…icotat. Ştiţi că pisicilor le plac ghemele. Alma Nahe are un coş împletit din nuiele, plin. Şi când n-are de lucru, îşi face de lucru. Cu andrelele. Nu vreau să vă scot ochii, lăudând-o, da’ lucrează cu lâna, mult mai bine decât aş scărmăna-o eu.

ALMANAHE: Pe cine ai scărmăna tu, mă rog?

Paranteză! Un fel de pauză! Şi în sensul teatral, didascalie, Poate vă întrebaţi ce caută Alma Nahe cu replica printre ghemele mele. Ei, bine, şi eu mă întreb. Dar v-am zis că stă cu ochii pe mine, mă zoreşte, aşa că îmi iau ochii pe andrea şi vă arăt ceva. Iau un scaun şi…aşază-te, spectatorule!

20131015-225056.jpg

Exact! Ceea ce vedeţi e o traistă handmade.  E veche, foarte veche, şi Alma Nahe a vrut s-o arunce. O mai ţine pentru culori. Eu, profitând de situaţia ei(că-i răcită, adică), m-am prefăcut că am grijă de ea, că o înfofolesc şi…

20131015-225135.jpg20131015-225146.jpg

20131015-225155.jpg20131015-225208.jpg

20131015-225219.jpg20131015-225246.jpg

să reinventez! N-o vedeam ca pe traista viitorului, că se lasă, se lăbărţează, dar nişte căciuli în plus, nu strică. Că acuşi vine anotimpul alb şi pufos.  Parcă şi Alma Nahe şi-a mai revenit când a văzut ce idee năstruşnică am avut.

Adevărul e că eu sunt ataşată de această căciulotraistă sau traistocăciulă (cum preferaţi) şi pentru că e pentru mine un fel de marsupiu. În ea m-a adus Alma acasă, de la  maternitate Bucureşti, unde a locuit ea destul de mult, iar eu, împreună cu Cooper şi ea, precum şi cu alţi oameni drăguţi, prieteni de-ai ei, un an.

N-a avut cine să îmi facă poză, ca să refac amintirea, ca s-o probez să văd dacă mai încap, că Alma s-a băgat direct în pătuţ după această micuţă paradă, că iar a luat-o cu frisoane, muci şi alte chestii verzi, aşa că o să vă rog să mă credeţi pe cuvânt.

Bine, eu cred că, de fapt, Alma n-a vrut să fie neam de traistă, şi că a făcut-o mai mult  şi pentru a nu crede cei ce-şi aruncă ochii pe-aici, că-şi chinuie pisica.

ALMA NAHE:  Jora! Zi şi de genţi de piele şi gata!

Iară, Alma Nahe, of! Bine, închei…dar am uitat cum se încheie.

A…ştiu, tragi nasul firul de două ori prin ochi, şi ce-ai întărit, întărit rămâne!

De  traistă, pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)

De strajă Almei(SuperBBlog, proba a VI-a, de frunză)

Am o libertateeee, ceva de speriat. Deşi-s de casă. Dar am noroc de Alma Nahe, că nu mă ţine chiar legată. Mă ţine pe cuier.

20131014-042419.jpg

Îi place verdele, aţi remarcat? De orice fel, dar mai ales cel de faţă.  Un fel de probă de frunză. Nu tăiată, nu aruncată. E delicată, mai ceva ca mine…

Sincer, mie toate pădurile, imaginar vorbind, mi se par la fel. Muşchi, licheni… Numai energia locului nu-i aceeaşi. Eu îmi iau din pământ, atunci când îl simt sub picioare, vibraţia. Pare sf, aşa, dar mi se aprinde mai întâi coada. Un artificiu! Pe urmă explozie! Ce-i la fundu'(scuze, da’ chiar aşa e desenul animat!) meu, mamă-mamă. Mamă natură! Felină! De-acolo, de la fund, mi se lungesc mustăţile, mi se întăresc şi-mi ţintesc(uneori şi ţintuiesc) prada! Odată i-am cules Alma Nahăi o vrabie. Din balcon. I-am pus-o-n baie, ca s-o vadă de cum intră şi-am pus pene peste tot, semn că m-am luptat. Crezi că s-a bucurat? Aş!…”odată am ucis o vrabie…”, o dată şi-atât! Nu mi-a mai trebuit altă (c)rimă.

P-asta de pe gard, o tachinez. N-am de gând s-o vânez!…

Revenind(u-mi în simţiri, în fire, în buturugă, în butuc)…Eu nu-mi fac vacanţa la Straja.  Nu că n-aş dori. Dar îmi rezerv cameră în alt spaţiu. Unul potrivit cu statura mea. Dacă Alma e un munte, eu mi-s un pisc mic-mic. Ce spuneţi?! …Of, bineeee! Mai cobor un pic. Sunt o buturgă, na!

Am zis buturugă, nu ca o buturugă! Deşi, acum m-aş rostogoli către scopul expunerii de faţă. Despre vacanţa mea de vis, nu-s prea multe de zis. Mai mult de văzut.

M-aş duce în Straja,  că nu degeaba mi se zice „norvegiană de pădure”! M-aş duce….dacă ar primi şi pisici. Dar eu îm văd vârful nasului meu drăgălaş şi nu cer nimic. Rămân în firul meu de…ceapă. Uneori îmi bag nasul în mărar.

Dar o fac mai mult din curiozitate.

Aşa că rămân de strajă Almei(care e răcită cobză). Da’ voi duceţi-vă! Pe Straja, la Vila Alpin! Se mănâncă tradiţional, se fac excursii prin împrejurimi, te dai cu tiroliana şi restul mai aflaţi voi intrând pe al doilea fir, de vi l-am lăsat, albăstrit.  Ce mai păziţi?

De Straja, pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)

Vrabia visează!…

Echitaţie în aburi de lapte (SuperBBlog, proba a V-a, de lapte)

Mda….haiku pisica!

Mândruţa descuie.
aprinsă e toată. Dar…
nimeni la poartă.

Astăzi, eu Jora, n-am prea multe cuvinte! Dar am câteva imagini și dacă oi mai scăpa și câte-un cuvânt, câștigul vostru, na! Gânduri, în miez de lapte.

20131012-071908.jpg

Eh, omul,  pielea-i toată, de ar lepăda-o, ar cădea din ea numai cuvinte…

20131012-071946.jpg20131012-071921.jpg20131012-072010.jpg

20131012-072031.jpg20131012-072054.jpg20131012-072158.jpg20131012-072205.jpg

20131012-072113.jpg20131012-072123.jpg20131012-072136.jpg

Povestea e! Numai că trebuie căutată. În brânză, da! Eu sunt fan! Fan brânză, fan miez!  Azi a scăpat – de privitul aiurea pe ferestră – aşa, născând o altă lume, eu-ul. Şi, mai ales, Alma Nahe.

20131012-072214.jpg

Miez de lapte pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)

Pentru a vizualiza pozele, click aici. Pentru a comenta, întoarce-te la Alma Nahe!   😉

Dependenţă fellinică(SuperBBlog, proba a IV-a, de rol…ă)

Sunt dependentă de brânză bună în burduf de câine.  De mână largă.  De oase şi muşchi întru mângâiere, vânând desigur, cu care îţi construieşti o lume posibilă.  Mă uit la ea, la lumea asta filmică, ca la ochii din cap. Uită-te şi tu ca pisica la şoarec, ca curca în lemne ori ca viţelu’ mi-a zis în dimineaţa asta o amică, felină şi ea. Şi are dreptate! Lumea trebuie privită şi de sus, şi de jos, şi de la stânga, şi de la dreapta. Dar şi chiorâş!

De fapt, ia să vă zic încă un secret. Eu sunt mai mult fellinică, decât felină. Dacă ar fi să mai cred în ceva, aş crede într-un dumnezeu al filmelor. Al filmelor alb-negru ale minţii.  Din cauza cărora „ni se pot umfla venele şi să scuipăm sânge”. Din cauza cărora doamnele au bun gust şi se îmbracă frumos nu neapărat pentru sine, ci pentru expunere ori servicii sexuale. Când, de fapt, nu te caută nimeni la chiloţel, ci sub el. Nici măcar domnii!

Ei, uite, eu sunt dependentă de filmele astea. De filmul stăpânei mele, a cărei prelungire fellinică sunt.  De filmele ei sexi, de filmele ei porno, de comediile şi dramele ei, aşa că dacă vă ştiţi slabi de înger,  nu citiţi mai departe, pentru că aţi putea muri. De râs. Fiindcă eu, fellinica Jora  şi Alma Nahe, formăm un fel de cuplu, precum Gelsomina şi Zampano!  De plâns. „Nu se zice cuşcă, se zice puşcă, ignorantule!” , vă mai amintiţi „La strada”? Un film interzis la vremea lui.

Mie îmi plac finalurile dulci-amărui.

Dar „Azi cad în cafea doar triburi de sunete în vulva metaforei, tremurând în şir incolor„.  Sunt un soi de scrisoare neexpediată, închisă şi scrisă cu instinct ancestral. Nu ştiu de ce mă împuţinez cu discreţie pe hârtie, întru doimea divină (Domnul care fecundează, Doamna care zămisleşte) crezând că mă înmulţesc, în loc să mă înmulţesc în afara blogului. Şi n-o fac, crezând că mă împuţinez, culmea!

Dacă încerc să fac asta – să mă înmulţesc, adică – (re) iese ca şi cum (m-)aş recomanda ca pe un film pe care nu l-am văzut, dar vi-l povestesc şi vă îmbii să m-ascultaţi, chiar dacă habar n-am despre ce vorbesc. Tentaţiile să minţi în viaţa asta a noastră mare sau mică, după caz, sunt irezistibile. Fară niciun „i” în paranteză, ca-n filmul Tentaţii (I)rezistibile.  E singura comparaţie pe caare-o pot face. Şi singura trimitere, fiindcă e un film pe care nu-l cunosc, nu-mi aparţine mie, ci RoImage-ului.  Ştiu doar că se vorbeşte în el despre dependenţa de sex şi încercarea de a aplica un tratament acestei dependenţe.

Un subiect fierbinte, aş zice, căci, cum să vindeci, ce de la Eva şi Adam încoace nu s-a vindecat?  Până şi când muşcăm cu poftă dintr-un măr, implicăm valenţele sexuale.  Sau o banană, după caz! Nu mai poţi vorbi de şarpe, că te gândeşti, nu la găunoşenia din noi, ci la prelungirea inutilă – care este restul corpului nostru – a  jucăuşei încolăciri şi treziri, pe care o posedă adamii, întru căutarea văgăunei perfecte.

Nu mă citiţi, vă rog, ca pe ora de spart ploi! Nu mă citiţi nici ca în „spune-mi ce gând îţi trebuie”, fiindcă îmi place să culegeţi singuri ce-am semănat. De multe ori, cei ce citesc, se caută doar pe ei, şi dacă se găsesc, atunci, cel mai probabil, îşi răspund, comentând, lor înşişi. 

Astăzi iar micşorez.

Nu pentru a lua ochii, ci pentru a-i reda. Nu pentru a vă scoate ochii, ci pentru a-i repune în plutirea lor liberă. Căutaţi-vă singuri! La căutări, la găsiri, la dependenţe…La rezistenţa întru credinţe proprii. La propriile voastre filme.

Eu nu sunt altceva decât prelungirea fellinică a Alma Nahe-ului. Şi să nu vă aşteptaţi la altceva, decât la pisiceli dintr-astea serioase. Eu mi-am scos animalul din mine aşa. Voi?

Film de pisică  pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)