De ce râd şi, mai ales, cum râd(SuperBBlog, etapa a XIV, de râs)

Dacă vrei, poţi muta munţii din loc! De câte ori n-aţi auzit asta? Sau număraţi doar ce-auziţi?…

Ei, bine, munţii chiar pot fi mutaţi, dar cu condiţia să nu ştii că faci asta. O să explic îndată şi cum. De fapt, nu eu, ci Alma Nahe, pe care o am azi invitată. Nu că n-ar interveni mereu neinvitată. Dar azi e oficial! Eu am chemat-o! În calitate de actor… Doamnelor şi domnilor, moooobilă şi dureeeeeeere!

Mobilă şi durere! Vă sună cunoscut? Titlul are valoarea unui diagnostic şi chiar autorul, T. Mazilu, o zice. Şi mai zice-aşa:

„Deşi nu sunt mistic, în fiecare dimineaţă când mă trezesc, îmi spun:

– Mulţumescu-ţi, Doamne, că m-ai ajutat să-mi văd lungul nasului.”

Desigur, autorul e ironic şi eu am râs citind.  Cum piesa de teatru a fost publicată în ’81, e lesne de înţeles şi de ce am râs, dar o să explic pentru cei ce-ar poposi pe-aici şi-s născuţi după ’89. Piesa e scrisă într-o vreme în care „lungul nasului” conta, căci altminteri ţi-era „tăiat” de partidul comunist. Desigur că toată lumea îl avea ca şi modelat de Gepetto (dar crescut de zână) fiindcă se minţea foarte mult, de la raportul către partid a roadelor pământului umflat cu pompa la hectar şi până la cea mai nevinovată minciunică de-acasă, în sânul familiei, fiindcă puteai trăi cu un securist în casă, soţul ori chiar copilul tău, şi nu ştiai.

Mazilu îşi începe durerea aşa:

„GORE: Bună dimineaţa, tovarăşe Sile!

SILE:(deschide larg fereastra) Just, tovarăşe Gore, ai pus degetul pe rană! Bună dimineaţa. Just. Aşa e…, cerul e albastru. Păsările ciripesc. Ei şi? Eu nu mă las impresionat de farmecul naturii…”

Un neiniţiat în limbajul codificat şi simbolistic al unei piese de teatru ar crede că se vorbeşte despre vremea de-afară. Just! Numai că e vorba, de fapt, despre vremuri. „Cerul albastru” e uniforma de securist. „Păsărelele” care ciripesc sunt informatorii, iar Mazilu dă şi indicii, nelăsându-se impresionat de farmecul naturii şi invitând prin acest rând al său ca cititorul să citească printre rânduri, iar toată piesa trebuie citită mărind şi mişcând cu încetinitorul. Astfel că „Mobilă şi durere” e o comedie subtilă.

Am făcut o lungă introducere, pentru a fi înţeles contextul desfăşurării a ceea ce urmează.

Prin ’93 m-am întâlnit prima dată cu teatrul, altfel decât până atunci. De pe scaunul spectatorului m-am ridicat şi am simţit sub picioare scândura actorului. Voi povesti cu altă ocazie ce şi cum, însă eu am nimerit printre colegii mei(un grup de actori amatori la acea vreme) când se punea în scenă o comedie a lui Dimitris Psathas, „Mincinosul”, în care am şi jucat, dar nici asta nu o să dezvolt, ci faptul că înainte de piesa asta, se pusese în scenă, de către Ducu Darie, „10 hohote de râs”, cele 10 hohote fiind diferite scene din „Mobilă şi durere”. Pe-atunci eram încă spectator, dar piesa s-a jucat şi după ce am fost primită în colectivul lor, iar cele ce-am să vă povestesc nu sunt multe, dar cu siguranţă n-aveţi cum a le şti, fiindcă scenele astea la caare voi face referire s-au petrecut în culise.

Ca la orice loc de muncă, mai trebuie şi destinsă atmosfera. Nu că n-am râde destul la repetiţii, când ne ies porumbei pe gură. Dar, să faci unui coleg actor o glumă în timpul spectacolului e altceva, vă asigur.

Una dintre colegele mele juca personajul Melania (celălalt personaj feminin se numeşte Lizica, iar ambele sunt descrise de autor ca dornice de fericire).

Unul din hohotele lui Ducu Darie, e prima scenă din actul II(Mobilă şi Durere), când Melania e plecată în „circuit” în căutarea fericirii şi are în spate un rucsac în varianta scrisă. În varianta regizată a lui Ducu, ea are o valiză, şi-a ales asta, cel mai probabil, fiindcă sună mai metaforic.

Eu şi colegii mei ne-am gândit că n-ar strica o glumă bună, aşa că i-am încărcat valiza cu doi bolovani. Că sunt suficient de grei s-a asigurat maşinistul, care, atenţie, nu folosea ciocanul să bată cuie în podeaua scenei, ci pumnul. Melania noastră şi-a verificat recuzita înainte de spectacol, aşa cum fac toţi actorii responsabili, însă noi am operat imediat după…Eu m-a dus în sală să savurez momentul, ca şi spectator, fiindcă nu jucam. Şi vine momentul aşteptat…Melania intră însă în scenă cu valiza, ca şi cum ar fi cărat un fulg. Am crezut că s-a prins şi că şi-a scos bolovanii din valiză înainte de-a intra, aşa că am crezut că gluma noastră răsuflase. M-am dus repede în culise, curioasă şi ce găsesc acolo? Pe colegii mei, rămaşi mască. Toţi am crezut că ea găsise bolovanii şi îi scosese, deşi, n-avea cum să îi ridice ea…De cum a revenit în culise, ne-am repezit cu toţii la valiză şi surpriză, bolovanii erau la locul lor. Când am pus-o s-o ridice din nou, n-a mai putut. De ce?

Păi, fireşte, gândul e cel care urneşte munţii din loc. Mai exact, lipsa lui! şi asta se vrea o concluzie de final aşa sau ca un hohot de râs altfel. Restul concluziilor îl lansez ca pe o invitaţie la dialog celor care sar peste obstacole şi ajung aici, în paginile Jorei.

Deci, bună dimineaţa?

De  râs, pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)

Acest articol e scris pentru Reeija.