Poezie cu lenjerie

Dacă poezia ar fi un pat,
atunci cuvintele ar fi lenjerii.

Da, știu! Pisică ca mineee…spre deloc!

Dar eu nu sunt un iluzionist! Nu sunt pentru că nu pun o femeie într-o cușcă, nu o acopăr cu o bucată de material (uite, ca asta:
image)
și, când o ridic ( bucata de material), hocus-pocus- cotcodac-cotcodac, în locul ei, o găină.

Nu mă puneți să explic logica!
Dar, dacă ai o lenjerie așa, doar nu o să lași o găină sub ea!
Lași o pisică, exact!

Mie nu îmi place „pe”, mie în place „sub”. Da’ pot și „pe”, la o adică, când stăpână-mea o îndeasă, de zici că a capsat-o de pat! Și eu atunci nu pot s-o scot și renunț să intru.

Am zis eu că sunt lenjerii de pat cuvintele?! Sunt! Cu tot cu fulgi!
(M-am gândit la fețe de pernă)

În altă ordine de idei, că trebuie să fie o ordine, Februarie e luna iubirii, cică, dar eu cred că poți iubi o lună la fel de bine cum poți iubi și doi’șpe. În Februarie cumperi INIMI!

Cu ce vrei tu!

Dacă aș fi om, aș cumpăra o inimă cu o lenjerie! o lenjerie cu inimi. Uite, ca asta:

image

Dar nu sunt! Ce rău! Ce bine! Ba, nu! Ce rău! Ce rău…e rău că nu-s om, că e cu promoții când e o lună cu ceva de sărbătorit. Și n-ajung la ele. La lună ajung! Ce bine că nu-s om, că e cu bani, și pisici! De unde?!

De-asta am și pus sub material o femeie și am scos o pasăre. Da’ le mai scot și altceva, dacă e nevoie! Le cam scot și pe gură, ce-i drept!

Pentru o pisică, vorbesc nepermis de mult. În stol!

Da’ dacă miaunam, atunci cu siguranță nu înțelegeați că aceasta nu e o reclamă la lenjerii de pat, ci la o promoție de Valentine’s Day, în care oferta e că îți cumperi lenjeria după bunul tău gust și primești două, iar dacă faci asta, poți câștiga un pandativ de aur în formă de inimă, prin tragere la sorți. Dar asta numai dacă cumperi în perioada 1-12 Februarie!

Uite, traduc, ca să vezi ce pierdeai ai câștigat:

Miauu miauuuu miaaau Valentine’s Day, miiiiiau mi iau, mi iau!

Da, noi pisicile știm să pronunțăm Valentine’s Day. În ciuda unora. Cu limba între dinți, da! Și, da, „mi iau” vine de la „îmi iau”.
Două lenjerii. Plătind una!

Dacă aș fi un iluzionist, aș lua două femei, le-aș băga sub ele și le-aș transforma în găini…

De ce râd şi, mai ales, cum râd(SuperBBlog, etapa a XIV, de râs)

Dacă vrei, poţi muta munţii din loc! De câte ori n-aţi auzit asta? Sau număraţi doar ce-auziţi?…

Ei, bine, munţii chiar pot fi mutaţi, dar cu condiţia să nu ştii că faci asta. O să explic îndată şi cum. De fapt, nu eu, ci Alma Nahe, pe care o am azi invitată. Nu că n-ar interveni mereu neinvitată. Dar azi e oficial! Eu am chemat-o! În calitate de actor… Doamnelor şi domnilor, moooobilă şi dureeeeeeere!

Mobilă şi durere! Vă sună cunoscut? Titlul are valoarea unui diagnostic şi chiar autorul, T. Mazilu, o zice. Şi mai zice-aşa:

„Deşi nu sunt mistic, în fiecare dimineaţă când mă trezesc, îmi spun:

– Mulţumescu-ţi, Doamne, că m-ai ajutat să-mi văd lungul nasului.”

Desigur, autorul e ironic şi eu am râs citind.  Cum piesa de teatru a fost publicată în ’81, e lesne de înţeles şi de ce am râs, dar o să explic pentru cei ce-ar poposi pe-aici şi-s născuţi după ’89. Piesa e scrisă într-o vreme în care „lungul nasului” conta, căci altminteri ţi-era „tăiat” de partidul comunist. Desigur că toată lumea îl avea ca şi modelat de Gepetto (dar crescut de zână) fiindcă se minţea foarte mult, de la raportul către partid a roadelor pământului umflat cu pompa la hectar şi până la cea mai nevinovată minciunică de-acasă, în sânul familiei, fiindcă puteai trăi cu un securist în casă, soţul ori chiar copilul tău, şi nu ştiai.

Mazilu îşi începe durerea aşa:

„GORE: Bună dimineaţa, tovarăşe Sile!

SILE:(deschide larg fereastra) Just, tovarăşe Gore, ai pus degetul pe rană! Bună dimineaţa. Just. Aşa e…, cerul e albastru. Păsările ciripesc. Ei şi? Eu nu mă las impresionat de farmecul naturii…”

Un neiniţiat în limbajul codificat şi simbolistic al unei piese de teatru ar crede că se vorbeşte despre vremea de-afară. Just! Numai că e vorba, de fapt, despre vremuri. „Cerul albastru” e uniforma de securist. „Păsărelele” care ciripesc sunt informatorii, iar Mazilu dă şi indicii, nelăsându-se impresionat de farmecul naturii şi invitând prin acest rând al său ca cititorul să citească printre rânduri, iar toată piesa trebuie citită mărind şi mişcând cu încetinitorul. Astfel că „Mobilă şi durere” e o comedie subtilă.

Am făcut o lungă introducere, pentru a fi înţeles contextul desfăşurării a ceea ce urmează.

Prin ’93 m-am întâlnit prima dată cu teatrul, altfel decât până atunci. De pe scaunul spectatorului m-am ridicat şi am simţit sub picioare scândura actorului. Voi povesti cu altă ocazie ce şi cum, însă eu am nimerit printre colegii mei(un grup de actori amatori la acea vreme) când se punea în scenă o comedie a lui Dimitris Psathas, „Mincinosul”, în care am şi jucat, dar nici asta nu o să dezvolt, ci faptul că înainte de piesa asta, se pusese în scenă, de către Ducu Darie, „10 hohote de râs”, cele 10 hohote fiind diferite scene din „Mobilă şi durere”. Pe-atunci eram încă spectator, dar piesa s-a jucat şi după ce am fost primită în colectivul lor, iar cele ce-am să vă povestesc nu sunt multe, dar cu siguranţă n-aveţi cum a le şti, fiindcă scenele astea la caare voi face referire s-au petrecut în culise.

Ca la orice loc de muncă, mai trebuie şi destinsă atmosfera. Nu că n-am râde destul la repetiţii, când ne ies porumbei pe gură. Dar, să faci unui coleg actor o glumă în timpul spectacolului e altceva, vă asigur.

Una dintre colegele mele juca personajul Melania (celălalt personaj feminin se numeşte Lizica, iar ambele sunt descrise de autor ca dornice de fericire).

Unul din hohotele lui Ducu Darie, e prima scenă din actul II(Mobilă şi Durere), când Melania e plecată în „circuit” în căutarea fericirii şi are în spate un rucsac în varianta scrisă. În varianta regizată a lui Ducu, ea are o valiză, şi-a ales asta, cel mai probabil, fiindcă sună mai metaforic.

Eu şi colegii mei ne-am gândit că n-ar strica o glumă bună, aşa că i-am încărcat valiza cu doi bolovani. Că sunt suficient de grei s-a asigurat maşinistul, care, atenţie, nu folosea ciocanul să bată cuie în podeaua scenei, ci pumnul. Melania noastră şi-a verificat recuzita înainte de spectacol, aşa cum fac toţi actorii responsabili, însă noi am operat imediat după…Eu m-a dus în sală să savurez momentul, ca şi spectator, fiindcă nu jucam. Şi vine momentul aşteptat…Melania intră însă în scenă cu valiza, ca şi cum ar fi cărat un fulg. Am crezut că s-a prins şi că şi-a scos bolovanii din valiză înainte de-a intra, aşa că am crezut că gluma noastră răsuflase. M-am dus repede în culise, curioasă şi ce găsesc acolo? Pe colegii mei, rămaşi mască. Toţi am crezut că ea găsise bolovanii şi îi scosese, deşi, n-avea cum să îi ridice ea…De cum a revenit în culise, ne-am repezit cu toţii la valiză şi surpriză, bolovanii erau la locul lor. Când am pus-o s-o ridice din nou, n-a mai putut. De ce?

Păi, fireşte, gândul e cel care urneşte munţii din loc. Mai exact, lipsa lui! şi asta se vrea o concluzie de final aşa sau ca un hohot de râs altfel. Restul concluziilor îl lansez ca pe o invitaţie la dialog celor care sar peste obstacole şi ajung aici, în paginile Jorei.

Deci, bună dimineaţa?

De  râs, pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)

Acest articol e scris pentru Reeija.

Vizeta (SuperBBlog, proba a XII-a, de lux)

Doamnă,

n-am stat cândva la mese (eu stau mai mult sub masă, ca pisica, deh) şi nu ne-am ospătat, dar eu vă ştiu ochii, chiar de nu i-am privit, fiindcă pe-aici, unde ne ducem eu, Jora şi Alma Nahe, dulcele (dar şi amarul, şi nesăratul, şi acrul, şi secul, şi lăsata lui) sălăşluiesc şi câţiva spiriduşi, care ne fac câte-o treabă de-a noastră, care necesită muncă de spiriduş, şi care, culmea, nu cer simbrie.

M-aţi invitat în casa domniei voastre, dar mă văd nevoită să refuz, deoarece călătoriile în cuşcă nu-mi plac, şi nu pentru că sunt eu o aristocrată(cum chiar sunt!), ci pentru că oricât de darnică a fost Alma Nahe cu mine, cumpărându-mi o geantă de călătorie, în loc de cutie de plastic, tot o cuşcă e.

Dar fiindcă ştiu că vă plac călătoriile, vă invit eu aici, în căsuţa mea şi a Almei şi poate că, după ce-aţi mers din cuvânt în cuvânt, din metaforă în metaforă, din rimă-n rimă, la ea, în piesele ei tragi-comice, poate o să vă atragă să şi rămâneţi peste noapte(şi peste zi, dacă se poate), ca să mai râdem de câte-o grăsună de literă, de câte-o firavă vocală ori de vreo obraznică consoană.

Eu sunt prinsă aici cumva, şi pentru că m-a pus naiba (scuzaţi-mi ieşirea din blăniţă) să-mi dau singură de furcă, cu un concurs (şi de împrejurări) peste măsură de istovitor, cu cifre şi calcule care mă dau peste cap, şi, deşi ştiu că la capătul lui tot sus voi fi(sunt singura participantă, e firesc), asta nu mi se aşază drept motiv, ci mai mult pe inimă.

Fiindcă, Doamnă, vedeţi, eu trimit cu cărţile, ori aici îmi pare că mai mult se dă în cărţi! Şi dacă nu trimit cu cărţile, trimit cu imaginile şi tot degeaba. Poftim!

Brosa libelula cu cristale austriecePisicuta cu cristale Swarovski™Precious Heart - ambalaj cadou cu semn de carte

Poftim, cultură! Nu, nu! Nu poftim! Fiindcă na, posibil că lumea caută divan de praznic, nu ticluiri care nu spun nici măcar că sunt miasme din peşteră. Ori, eu alerg după libelule şi apoi, odată prinse, le ambalez frumos…Dar nu pentru cititori, căci ei îs destul de deştepţi şi de bogaţi ca să înţeleagă şi singuri măsura…Ba unii, prieteni de-ai Almei (de scris, de pătruns) m-au şi luat la zor. Pe Alma, de fapt! Dar e ca şi cum m-ar fi luat pe mine.  Şi şerpi ori şerpoaice mă trimit la fântâni! Să mă răcoresc, adică…

„La Curte, dacă vrei să placi, se cade uneori să taci ori să răspunzi ca un normand dibaci” zice-se în „Curtea Leului”, dar eu când l-am citit pe La Fontaine, mă gândeam la curte, cu „c” mic, la aia cu găini. Şi-apoi eu stau la blo(g)c şi iată de ce nu pricep ce caut eu pe aici.  În niciun caz un slut de şoricel intrat între lentilele lunetei

Deşi, de multe ori la curte, un rău se va întoarce sporit, sper întotdeauna că nu se va întoarce asupra celui care-l toarce…

În scrierea-mi nu-mi căutaţi licăr de frumos, pe care să-l fi scos din blană şi nici (din) alintări. Am căutat, ce caută orice pisică, puţină iubire, puţină tihnă în braţele unui om de litere, și nu de cifre şi care caută în semnele de carte (cadouri). Şi tors am căutat, recunosc!

Nu mă aştept ca vreun Sol să se urce până la tâlcul unor astfel de poveşti, aşa că trimit această ePISTOLă cu nişte spuse în lumină, pe calea asta, la vedere şi deschisă…Şi chiar şi-aşa, ce?! Ce-am zis?

În vizetă, şi nu în vizită, Doamnei de LuxuryGifts.ro,
doar câteva bijuterii cu cristale din partea casei Alma Nahe

De  carte, pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)

Calea Cafelei(SuperBBlog, proba a XI-a, de carte)

Pretind că acţionez într-un anume fel, încât merit să îmi fie senin. Mai ales în ochi! Cel mai mult mi-i înseninează joaca şi, cum spunea(m) şi (în) almanahe, cafeaua cea de toate dimineţile. Astăzi îmi lepăd prelungirea felină, deşi aş avea o perspectivă a jocului, cu mult mai bogată. Jora se joacă fără să clipească! Eu, ca să mă pot juca, ţin cont de clipirile mele…

Uite, ca să-mi înţelegeţi seninul, azi prin caimac, ca prin deşert, trece lent, luată de curenţii calzi ai cafelei, o cămilă. Acum îşi vâră posacă, cocoaşa, în găurica torţii ceşcuţei de cafea. Uite şi-o fântână, o ţărancă scoate apă din ea. Încă o sorbitură şi cade şi ea pe podeaua ceştii. Sorb fantomaticele arătări cam într-o oră, o oră şi ceva, apoi le trimit în zaţ, în rostuirea lor.

În tot timpul ăsta, îmi ţin de-o aţă fragilă, legate, amintirile şi zâmbesc cu subînţeles fiecăreia dintre ele. Unele le ţin legate de un picior, precum bondarul din copilărie, pe care-l chinuiam, imaginându-mi-l zmeu, care m-ar fi purtat departe, într-o lume a poveştilor, de care eram fermecată. Altele au dezlegarea de a îmi intra pe sub piele, sub formă de sentiment de anticipare, o anticipare moale.

Sunt dimineţi când zâmbesc atât de strălucitoare, încât simt cum soarele merge cu mine de mână, pe jos. Acum, că m-am maturizat(?), nu mai întind mâna spre aripa avionului, traversându-mă alţi curenţi de aer străini, ca şi cum aş fi traversat globul. Plutirea de-atunci nu mai e aceeaşi, dar în aburii de cafea îmi apare ca şi cum ar fi! Îmi place jocul ăsta!

Îmi place cum îmi dezlipesc urechile de perete, şi ochii de caii verzi de pe el, chiar dacă uneori simt cum mă urmăresc pe sub piele şi de-acolo îşi poartă bătăliile, înspre umărul stâng, de parcă îmi zic „scoală, de luptă, Alma Nhe, scoal’, de luptă!”

Eu însă înţeleg „Şcoala de Luptă” şi mă minunez! Unde e şcoala asta şi de ce avem nevoie de lupte? Cu cine? Cu morile de vânt? Când se luminează se dau, într-adevăr, nişte lupte între lumină şi întuneric, printre crăpăturile ferestrelor. Eu am obloanele mereu trase. Îmi place semiîntunericul. Ochii mei sunt sensibili şi de-aceea prefer zona intermediară, zona neutră.

După ce îmi beau cafeaua, îmi pregătesc terenul, urzeala zilei trecută cu folos.  Însă, deşi pregătit minuţios, el încă merge în ambele sensuri. Ah, dacă aş putea trece peste mormăieli, peste mormăitori…peste, mereu peste!

Şi iară mă încearcă încă o amintire. Una cu faţa în sus, privind doar albastrul de cer, cu care îmi provocam amicii pe joacă. Ne urcam acoperişul blocului şi ne întindeam pe spate, cu ochii spre cer. Cel care ameţea primul şi închidea ochii, pierdea! Când am aflat că Superman poate zbura, am râs, fiindcă noi o făcusem cu toţii, cu mult înaintea lui, numai şi numai fiindcă am cutezat să avem visuri.

După o vreme, sătui de-atâta zbor, dar şi pentru că ne înghionteau în stomac Jocurile foamei, coboram orbecăind în întunericul caselor noastre şi vedeam o vreme totul în mov.

Azi, dacă aş putea trece peste cocoaşă, peste mormăieli şi peste alte obiceiuri de toamnă, aş putea avea o părere bună despre ziua asta, dar părerea e şi ea îmbrăcată în haină de sezon.

Îmi trag blăniţa înapoi peste mine, azi cerul e mohorât. Şi, decât să-mi mai caut prin propriile jocuri, mai bine citesc în jocurile altora astăzi. De pildă, în Jocul lui Ender, fiindcă între aici şi acolo, între fiecare acum şi apoi, eu pot fi oriunde!

Doar deseară, în noapte, ştiu sigur unde voi fi! Ştiu că iar voi scobi patul cu o minciună în căutarea unui adevăr şi că de-acolo, din scobitură, iar voi număra lupi în haine de oaie,  ca să n-adorm…

De  carte, pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)

Ştampile online (SuperBBlog, proba a noua, de tuș…ă)

Ca să fac impresie, dar şi fiindcă ţin neapărat să intru şi eu în rândul pisicilor cu condur, m-am gândit că nu mi-ar strica şi-o ştampilă, care să mă reprezinte. Că blog am? Păi, am! Am propriul meu concurs? *Am! De ce să n-am şi-o ştampilă?

Acuma nu ştiu dacă faptul că o să am o ştampilă îmi schimbă faţada! Nici nu ştiu dacă o s-o am, de fapt! Trebuie să mi-o fac eu, şi cum eu am chef de joacă tot timpul… Şi nici de Alma Nahe parcă n-aş mai trage…

Aşa că, ce-am făcut până să vă povestesc aici? M-am sucit, m-am învârtit(în jurul cozii), dar orice gând mi s-a părut oribil. Ba, la un moment dat îmi venea să iau un bănuţ de metal şi să lipesc deasupra lui nişte litere de hârtie, pe care să scriu jorapispis, c-aveam ideea de-a gata.

Alma povestea cuiva mai demult cum că pe vremea când era ea la liceu, bănuţii erau ştampila pentru scutiri de care nu ştiau părinţii. Nu bănuţii la dirigintă! Nu că n-ar fi primit. Dar nu erau decât nişte mărunţei, şi nu cred că ar fi mulţumit-o, ce ştiu eu…Că eu nu am şcoală. Ei, uite că n-am încă ceva! Să-mi notez asta undeva, poate-mi fac cândva şi-o şcoală. De pisiceli!

Revenind…am luat bănuţul, mi-am băgat gheruţele într-o coală de hârtie, dar eu, deşi o văd pe Alma Nahe tot timpul meşterind la ceva, stau pe lângă ea mai mult ca să-i şterpelesc câte o unealtă de lucru, ori ceva cu care să mă joc că mă plictisesc, fiindcă ea când nu meştereşte câte ceva, stă la calculator şi nici nu mă bagă în seamă, aşa că, evident, nu mi-a ieşit nimic.

M-am uitat la hârite, o făcusem praf! M-am uitat la bănuţ şi atunci, pe sub mustăţi, ca o vrajă, m-a pocnit! Am pus lăbuţa pe el şi ce chef să mai am de treabă, când e aşa fain să te joci cu bănuţi. Oricum, nu-mi pare rău că am abandonat ideea, că era oricum mai mult o amăgire c-o să-mi iasă ceva. Plus că lipiciul e toxic!

Sper să nu mă întrebe stăpână-mea unde-i bănuţul, că nu ştiu cu exactitate şi nici nu ştiu să zic vreo minciună, că mă citeşte imediat. Ei, şi dacă o să mă întrebe, o să-i zic ce-mi amintesc, adică, că mă jucam cu el pe sub arcada din hol, de la intrarea în casă şi că de-acolo i-am pierdut urma. Ea o să-mi ţină teoria bănuţilor(iaca ce motiv de vrajbă mi-am găsit şi eu), că nu sunt, că se fac greu etc  şi nimic mai fals! Ei se fac uşor, dovadă traiul luxuriant al pisicilor ăstora cu condur, în rândul cărora mă gândesc să intru.

Cum stăteam eu aşa şi meditam la ce e de făcut, Alma mi-a strecurat pe sub nas, ce să vedeţi? Ca să vedeţi şi să credeţi, poftim poză:

20131019-023521.jpg

Biluţe de plastilină, care miros foarte frumos. De cum le-am văzut, imediat am vrut să-mi bag gheruţele în ele, dar când am văzut privirea stăpânei mele, m-am liniştit. Doar mi le-a arătat, că pe urmă, nu ştiu ce-a făcut, ce-a dres, că a ieşit asta:

20131019-024209.jpg

M-am prefăcut bucuroasă, dar nu era tocmai ce gândisem eu despre cum ar trebui să arate o ştampilă; arată mai mult a radieră. Unde mai pui că dacă aş folosi în loc de tuş acuarele, n-ar ieşi în evidenţă detaliile şi ar semăna mai mult cu o vază.

Iată!

1391520_655093887854417_449476340_n557252_655095804520892_2046226222_n

Ori, mi-am dorit să fiu de vază, dar nici chiar aşa! Astfel că în timp ce ea tot mi le băga sub nas, ca s-o laud, eu m-am prefăcut că mi-e somn, am aşteptat să adoarmă ea, m-am urcat pe hârtie şi mi-am vărsat năduful şi pe urmă am făcut comandă de o ştampilă (de toată frumuseţea, sper) de la , că mi-am zis că ei ar trebui să aibă ştampile pentru toate gusturile. Şi mi-au zis că se rezolvă, că vorbesc foarte bine pentru o pisică fără ştampilă.

Apreciez totuşi că Alma Nahe s-a străduit, da’ e mai sigur aşa! E o sufletistă…ăăă, cred că am depăşit 350 de cuvinte, aşa că, v-am pupat pe condur! După ce voi avea ştampila, voi putea să pun şi eu ştampila pe pisici, cum pun oamenii eticheta pe oameni. De-abia aştept!

*De  tuş…ă, pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)

Şi fiindcă tot am avut chef de joacă, m-am înscris şi în tabel la psi, pentru duzina de cuvinte.

Când Alma Nahe e răcită, fur eu (SuperBBlog, proba a VII-a, de traistă)

Alma Nahe e tot răcită (răcită, nu rece!), aşa că nu o să îi ocup personalitatea mai mult decât vrea ea. Cu oamenii bonavi trebuie să te porţi bine! Să-i înveleşti, să-i cocoloşeşti, să-i ocole…la, la, la,(stă cu ochii pe mine, ca pe genţi reeija)…

Aşa că am să trec direct la tr…icotat. Ştiţi că pisicilor le plac ghemele. Alma Nahe are un coş împletit din nuiele, plin. Şi când n-are de lucru, îşi face de lucru. Cu andrelele. Nu vreau să vă scot ochii, lăudând-o, da’ lucrează cu lâna, mult mai bine decât aş scărmăna-o eu.

ALMANAHE: Pe cine ai scărmăna tu, mă rog?

Paranteză! Un fel de pauză! Şi în sensul teatral, didascalie, Poate vă întrebaţi ce caută Alma Nahe cu replica printre ghemele mele. Ei, bine, şi eu mă întreb. Dar v-am zis că stă cu ochii pe mine, mă zoreşte, aşa că îmi iau ochii pe andrea şi vă arăt ceva. Iau un scaun şi…aşază-te, spectatorule!

20131015-225056.jpg

Exact! Ceea ce vedeţi e o traistă handmade.  E veche, foarte veche, şi Alma Nahe a vrut s-o arunce. O mai ţine pentru culori. Eu, profitând de situaţia ei(că-i răcită, adică), m-am prefăcut că am grijă de ea, că o înfofolesc şi…

20131015-225135.jpg20131015-225146.jpg

20131015-225155.jpg20131015-225208.jpg

20131015-225219.jpg20131015-225246.jpg

să reinventez! N-o vedeam ca pe traista viitorului, că se lasă, se lăbărţează, dar nişte căciuli în plus, nu strică. Că acuşi vine anotimpul alb şi pufos.  Parcă şi Alma Nahe şi-a mai revenit când a văzut ce idee năstruşnică am avut.

Adevărul e că eu sunt ataşată de această căciulotraistă sau traistocăciulă (cum preferaţi) şi pentru că e pentru mine un fel de marsupiu. În ea m-a adus Alma acasă, de la  maternitate Bucureşti, unde a locuit ea destul de mult, iar eu, împreună cu Cooper şi ea, precum şi cu alţi oameni drăguţi, prieteni de-ai ei, un an.

N-a avut cine să îmi facă poză, ca să refac amintirea, ca s-o probez să văd dacă mai încap, că Alma s-a băgat direct în pătuţ după această micuţă paradă, că iar a luat-o cu frisoane, muci şi alte chestii verzi, aşa că o să vă rog să mă credeţi pe cuvânt.

Bine, eu cred că, de fapt, Alma n-a vrut să fie neam de traistă, şi că a făcut-o mai mult  şi pentru a nu crede cei ce-şi aruncă ochii pe-aici, că-şi chinuie pisica.

ALMA NAHE:  Jora! Zi şi de genţi de piele şi gata!

Iară, Alma Nahe, of! Bine, închei…dar am uitat cum se încheie.

A…ştiu, tragi nasul firul de două ori prin ochi, şi ce-ai întărit, întărit rămâne!

De  traistă, pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)

De strajă Almei(SuperBBlog, proba a VI-a, de frunză)

Am o libertateeee, ceva de speriat. Deşi-s de casă. Dar am noroc de Alma Nahe, că nu mă ţine chiar legată. Mă ţine pe cuier.

20131014-042419.jpg

Îi place verdele, aţi remarcat? De orice fel, dar mai ales cel de faţă.  Un fel de probă de frunză. Nu tăiată, nu aruncată. E delicată, mai ceva ca mine…

Sincer, mie toate pădurile, imaginar vorbind, mi se par la fel. Muşchi, licheni… Numai energia locului nu-i aceeaşi. Eu îmi iau din pământ, atunci când îl simt sub picioare, vibraţia. Pare sf, aşa, dar mi se aprinde mai întâi coada. Un artificiu! Pe urmă explozie! Ce-i la fundu'(scuze, da’ chiar aşa e desenul animat!) meu, mamă-mamă. Mamă natură! Felină! De-acolo, de la fund, mi se lungesc mustăţile, mi se întăresc şi-mi ţintesc(uneori şi ţintuiesc) prada! Odată i-am cules Alma Nahăi o vrabie. Din balcon. I-am pus-o-n baie, ca s-o vadă de cum intră şi-am pus pene peste tot, semn că m-am luptat. Crezi că s-a bucurat? Aş!…”odată am ucis o vrabie…”, o dată şi-atât! Nu mi-a mai trebuit altă (c)rimă.

P-asta de pe gard, o tachinez. N-am de gând s-o vânez!…

Revenind(u-mi în simţiri, în fire, în buturugă, în butuc)…Eu nu-mi fac vacanţa la Straja.  Nu că n-aş dori. Dar îmi rezerv cameră în alt spaţiu. Unul potrivit cu statura mea. Dacă Alma e un munte, eu mi-s un pisc mic-mic. Ce spuneţi?! …Of, bineeee! Mai cobor un pic. Sunt o buturgă, na!

Am zis buturugă, nu ca o buturugă! Deşi, acum m-aş rostogoli către scopul expunerii de faţă. Despre vacanţa mea de vis, nu-s prea multe de zis. Mai mult de văzut.

M-aş duce în Straja,  că nu degeaba mi se zice „norvegiană de pădure”! M-aş duce….dacă ar primi şi pisici. Dar eu îm văd vârful nasului meu drăgălaş şi nu cer nimic. Rămân în firul meu de…ceapă. Uneori îmi bag nasul în mărar.

Dar o fac mai mult din curiozitate.

Aşa că rămân de strajă Almei(care e răcită cobză). Da’ voi duceţi-vă! Pe Straja, la Vila Alpin! Se mănâncă tradiţional, se fac excursii prin împrejurimi, te dai cu tiroliana şi restul mai aflaţi voi intrând pe al doilea fir, de vi l-am lăsat, albăstrit.  Ce mai păziţi?

De Straja, pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)

Vrabia visează!…

SuperBBlog! Una-două…(SuperBBlog, proba I, de foc)

INTRODU CERE:

Începând de astăzi voi ţine, pre limba voastră, contabilitate dublă!  Pre limba mea aspră, teorii feline în con! Curs….Care con, care concurs? SuperBBlog!  Dacă vi se pare că vedeţi dubluB(a se citi dublube, ca şi în dubluve), aflaţi că nu vi se pare! Am joramotivele mele şi vi le explic imediat.

Una(la mână): Poetică arsă şi ermeticăăăăă într-un concurs de advertoriale cum e SuperBlog(cu un singur b)?! Ă…Nu zic nu, dar nu cred că…Mă rog, vă lămuresc imediat! Stăpână-mea e poetă, vrea pe Marte, chestii de-astea…E o visătoare. E plină lumea de ei. Eu visez numai când dorm! Punct! Şi participă la Superblog(cu un singur b). Şi dacă vrea pe Marte, nu prea îi plac chestiile astea lumeşti, conchid eu.

Şi a doua la mână (să zic lăbuţă?) e că am observat că Alma Nahe o arde(poeticăli corect!) tot ca şi anul trecut, ca să nu zică Lotus şi alţii ca el că-şi pătează rochia vaporoasă a metaforelor, dar şi din alte motive frumoase, precum corola florilor. Lucruri care contează, oricum!

Şi n-o văd bine!

Şi n-am chiorât!

Ne-am lămurit cu joramotivele? Bun!

Acum echitaţia în aburi de lapte

Cum marţi (nu sunt superstiţioasă!) a fost zi de Radiolynx, partener media SuperBlog,  vrând-nevrând a ajuns şi la urechile mele ce s-a spus pe-acolo despre abordări, ponturi şi alte nevoi pentru urechi.  De superblogăr! Torcând eu aşa, în poala Alma Nahăi, m-am decis să o secondez din frumoasa mea cutie.  Cred că v-am mai arătat-o, da’ v-o mai arăt şi-acum, că n-o ştie toată lumea.

100_4157

Tema celor de la  pică bine pentru pisica de mine, aşa că  iată-mă, la startul unui alt concurs(de împrejurări), subtilizând temele SuperBlog şi folosindu-le în proiectul meu, SuperBBlog, eu fiind singura concurentă.

De fapt, nu fur nimic, ci împrumut! Că de dat, dau înapoi! 🙂

Că voi face o paralelă foarte clară între cutia mea şi cutia de viteze   Corrola lor… dar cre’că v-aţi prins deja. Cu mâţa-n sac! 😆

O ştiţi p-aia cu parcarea, nu? Buuuun! De-acolo şi ideea!

Aşa dar(mai rar!) : sunt cea mai frumoasă, cu un scop extrem de precis! 

Aşadar, eu Jora, pisica Alma Nahăi, voi face scrum poezia! Şi câteva cuvinte, pe care le voi scămui, scărmăna, scutura. Trăiască reclama! Să respire, adică…în sensul bun!

Aşadar(şi prin urmare)…

STRATEGIE DE MARKET SAU CU PRINS(elea)

Uitaţi-vă la cutie! E frumoasă? E! E fiabilă? E! E deplasabilă? Ehehe!

Pentru o cutie-adăpost prea mulţi de E!

Uitaţi-vă acum la Toy…ota Corrola!

E?

Mă rog, sper s-o vedeţi! Am făcut-o mică-mică, ca s-o pot conduce cu lăbuţele mele delicate. Promit să n-o zgârii! Pentru mine nu prea contează frumuseţea exterioară.

Deschid o paranteză. 

(dar continui ideea)Decât cea a mea. De aceea mă ling. Mă scol, mă ling. Mă mângâi, mă ling. Mă ling şi iar ling.  Şi îmi place să ling globul ocular al Alma Nahăi. Practic oculolinctusu’, cum s-ar zice.  E la modă, unde credeţi?! În Japonia!  😉 De ce n-aş linge şi globul altora?! Aici, în limba română!

Închid paranteza.

Cunosc pisici care ştiu despre caii putere că-s cai şi-atât!  Şi caută maşina la culoare. Mie îmi plac alte culoare…cotloanele!

Aşadar, nu mă mai învârt în jurul cozii şi voi spune că da, frumuseţea contează! C-ai putere, dacă o ai!

În faţa unei maşini frumoase, se înclină până şi semaforul! Mi se pare o metaforă reuşită. Mă refer la  fotografia pe care stăpână-mea a folosit-o ca supertemă în concursul lor.

Mă gândesc că a pornit de la.  Păi, să nu-i dai bice?!

Semafoarele se înclină ele, dar de la accidente, să fim serioşi! Dacă sponsoru’ înţelege că le-a urat accidente multe sau mai ştiu eu ce? Cu sponsoru’ nu te joci! Cu pisica, da!

Eu aş zice în fel(inu’)ul meu cam aşa: Move forward (of course, but…) think on the offensive side!

Există o scurtă poveste despre doi pescari, pe care i-a prins furtuna pe mare. „Ar trebui să ne propunem sau ar trebui să vâslim?” întreabă unul dintre cei doi pescari pe celălalt.  Însoțitorul său înțelept a răspuns, „Să le facem pe amândouă!”

Pe lângă papuci, hop şi eu, imaginară. 😉 Mă gudur înainte! Mă gudur, fiindcă am un plan! Un interior şi un exterior perfect! Ca şi frumuseţea, care e interioară şi exterioară. Cea exterioară vinde, cea interioară trădează. Ca şi mine cu Alma Nahe. Da’ nu ştiu care din noi două e exteriorul şi care interiorul.

Miau!

Mai bine compar Corrola cu mine, decât cu cutia, că şi eu m-aş tot duce înainte. Îmi place libertatea, dar controlată. E în mai multe culori, chiar dacă semafoarele zic că verde dă liberul…Un fel de arbitru şi semaforu’ ăsta.

Hai, că m-am împrăştiat frenetic şi dau din coadă! Promit că îmi aranjez ideile probă de probă. Acu le las aşa, deranjate. Articolul ăsta e şi el în probe.

ÎNCHEIERE

Ce vreau eu să zic despre maşini, în sfârşit la temă, de fapt, nu despre toate, ci despre maşina sponsorului Toyota e că pentru mine, toate maşinile-s la fel. Din instinct. Mă feresc din calea lor, ca să nu mă calce. Parcă mai contează că era frumoasă maşina şi fiabilă? Bine, eu vorbesc din punctul meu de vedere, na! Oricum nu ies pe-afară, deşi am şi eu vacanţele mele. Deci, nu există riscul să fiu calcată. Decât pe coadă.

Tema lor se referea la oameni. În ce măsură contează frumuseţea şi fiabilitatea unei maşini în viaţa de zi cu zi?

Păi, în măsura asta, pe care-au cerut-o ei, contează. Depinde unde merge omu’ cu ea, cu maşina. Unde merge omu’ merge si pisica, dacă o are omu’. Şi dacă e voie cu ea. Cu pisica. Faci impresie, dacă e şi frumoasă. Dar tot despre cai ai vorbi cu altul despre ea, nu? Frumuseţea, dacă o întâlneşti şi n-o ai, o desfiinţezi! Bucăţică cu bucăţică. Piesă cu piesă. Că aia nu-i bună, că ailaltă e aşa, că câr, că mâr, că miau…

Urâţenia, în schimb, o ocoleşti! Din start! Dar are viaţă lungă şi ieftină.

La Superblog(cu un singur b)  sponsorul zice că maşina lui e frumoasă şi fiabilă. Toate mamele îşi văd puii frumoşi, e de înţeles.

La SuperBBlog(cu dubluB) sponsorul nu e şi nu zice. Eu mă fac că zice…Şi pot gândi ca o mamă. Pot gândi orice, de fapt!

Acestea fiind zise, gata pe ziua de azi! Le urez celor de la Toyota SEO cu spor(t)! Al minţii! Să fie primit! 🙂

Acest  articol pentru SuperBBlog a fost scris în deplinele facultăţi:

1. Ale Alma Nah, ăi! UNATC”I.L.Caragiale”: actorie-păpuşi-marionete

2. Ale felinei ei! Sunt frumoasă cu un scop precis! Precis!

Cu protecţia animalelor e OK! Nu se opun proiectului meu. Cică pot să mă compromit cât şi cum vreau eu. Pe degeaba! Lucrează totuşi la un proiect de lege pentru exploatarea felinelor în condiţii mai avantajoase. Poate intră-n vigoare la anu’!

Acest concurs, SuperBBlog, nu are niciun regulament. Şi nici nu se supune altuia! Participarea mea e una EX AEQUO(în afara concursului)

Pentru acest SuperBBlog, îmi inaugurez, cu această ocazie, o pagină personală Facebook, ca să mă urc şi pe pereţii ei.  De-un pamplezir! De chichi! Chi, de la energia chi. De-o încă joacă..

Omul e o

Omul e o

Săl-bă-ti-ciu-ne!

Me-mo-ri-e car-na-val,

frag-ment  ex-ta-tic!

Omul e o

Tu-bu-la-tu-ră!

Cir-cu-it de-sem-nat şi

ar-cu-it, sa-lin!

Omul e o

a-ro-mă!

Omul e o…

un!

Î-nalt!

Şi dacă nu mă credeţi, mergeţi şi vizitaţi tabelul psi©ii!  Dar cum n-o să găsiţi prea mulţi(îi număraţi pe degetele de la o mână), îi înşir eu aici: AdrianaAdrianaTVienela şi stăpână-mea, Alma Nahe.

Aşa….gata! O făcui şi pe-asta! Am revenit printre oameni…ca să-i înmulţesc! 😉  Bun regăsit!

Între timp, Vienela, Adriana și cu mine(nefelina), ne-am făcut de cap! VienelaSVieneladinnou, alma nahe(poeta)și iarăși AAAdriana. Bine că nu de râs!

Mesagerul h-ăului

Dacă te derutează că nu-ţi trimit emoticoane, ei, bine, află că de fapt o fac!

Şi cum le pun eu puncte, paranteze,  ele, ca invizibile, se-aşază în… neant.

Dar le-am venit de hac, le-nlocuiesc cu h-ăuri plus vocale.

Deci, hehe!… i-o vale cu alunecare în concerte verzi

în care să te pierzi aventuros, agale.

*

Apoi, hihi… i-o doamnă cu paltonu’ gri

şi te-ai putea mira, la cât de roşie e gura sa.

Huhu-i umbrele şi elastic e.

Marchează uşurinţa-n coborâre, dar nu-i prăpastie,

e-un tren, da’ care n-are staţie.

**

Hoho nu-i nici oprire, nici pornire,

ne apărăm şi noi precum putem de năpustire,

iar la hăhă, simfonizarea este dirijată.

E toate uşile prin care ai ieşit,

ferestrele prin care împreună n-am privit vreodată.

***

Hehe…şi iată-ne şi la haha, e cheia şi lăcata!

Hai să ne rătăcim! îţi strigă-mbujorată fata.

Da’ tu n-o crezi, îi zici: Hehe,… huhu!

N-am ce să-ţi dau, tu eşti prea dada, indivizibilă şi consistentă,

iar eu sunt  când (ba)Bi-( ba)Ba-(ba)Bo(u).(1)

****

Te uită cum m-am recompus. Cine sunt eu?

Păi, cin’ să fiu? Nu mai sunt suma câtorva obişnuinţe!

Deşi-ar mai fi câte ceva de spus:  la ş fereastra mi se duce-n jos,

la ţ eu scriu aţâţa, da’ tu vezi atâta.

În rest, toate-s la locul lor…

––––––––––––––-

(1)-bi-ba-bo-păpuşă pe mână

psi©, almanahe(tot eu, dar mai mmm…etafizică), poezeleverodor, scorpioirealiasimonaRcarmendragoşincognito.