Calea Cafelei(SuperBBlog, proba a XI-a, de carte)

Pretind că acţionez într-un anume fel, încât merit să îmi fie senin. Mai ales în ochi! Cel mai mult mi-i înseninează joaca şi, cum spunea(m) şi (în) almanahe, cafeaua cea de toate dimineţile. Astăzi îmi lepăd prelungirea felină, deşi aş avea o perspectivă a jocului, cu mult mai bogată. Jora se joacă fără să clipească! Eu, ca să mă pot juca, ţin cont de clipirile mele…

Uite, ca să-mi înţelegeţi seninul, azi prin caimac, ca prin deşert, trece lent, luată de curenţii calzi ai cafelei, o cămilă. Acum îşi vâră posacă, cocoaşa, în găurica torţii ceşcuţei de cafea. Uite şi-o fântână, o ţărancă scoate apă din ea. Încă o sorbitură şi cade şi ea pe podeaua ceştii. Sorb fantomaticele arătări cam într-o oră, o oră şi ceva, apoi le trimit în zaţ, în rostuirea lor.

În tot timpul ăsta, îmi ţin de-o aţă fragilă, legate, amintirile şi zâmbesc cu subînţeles fiecăreia dintre ele. Unele le ţin legate de un picior, precum bondarul din copilărie, pe care-l chinuiam, imaginându-mi-l zmeu, care m-ar fi purtat departe, într-o lume a poveştilor, de care eram fermecată. Altele au dezlegarea de a îmi intra pe sub piele, sub formă de sentiment de anticipare, o anticipare moale.

Sunt dimineţi când zâmbesc atât de strălucitoare, încât simt cum soarele merge cu mine de mână, pe jos. Acum, că m-am maturizat(?), nu mai întind mâna spre aripa avionului, traversându-mă alţi curenţi de aer străini, ca şi cum aş fi traversat globul. Plutirea de-atunci nu mai e aceeaşi, dar în aburii de cafea îmi apare ca şi cum ar fi! Îmi place jocul ăsta!

Îmi place cum îmi dezlipesc urechile de perete, şi ochii de caii verzi de pe el, chiar dacă uneori simt cum mă urmăresc pe sub piele şi de-acolo îşi poartă bătăliile, înspre umărul stâng, de parcă îmi zic „scoală, de luptă, Alma Nhe, scoal’, de luptă!”

Eu însă înţeleg „Şcoala de Luptă” şi mă minunez! Unde e şcoala asta şi de ce avem nevoie de lupte? Cu cine? Cu morile de vânt? Când se luminează se dau, într-adevăr, nişte lupte între lumină şi întuneric, printre crăpăturile ferestrelor. Eu am obloanele mereu trase. Îmi place semiîntunericul. Ochii mei sunt sensibili şi de-aceea prefer zona intermediară, zona neutră.

După ce îmi beau cafeaua, îmi pregătesc terenul, urzeala zilei trecută cu folos.  Însă, deşi pregătit minuţios, el încă merge în ambele sensuri. Ah, dacă aş putea trece peste mormăieli, peste mormăitori…peste, mereu peste!

Şi iară mă încearcă încă o amintire. Una cu faţa în sus, privind doar albastrul de cer, cu care îmi provocam amicii pe joacă. Ne urcam acoperişul blocului şi ne întindeam pe spate, cu ochii spre cer. Cel care ameţea primul şi închidea ochii, pierdea! Când am aflat că Superman poate zbura, am râs, fiindcă noi o făcusem cu toţii, cu mult înaintea lui, numai şi numai fiindcă am cutezat să avem visuri.

După o vreme, sătui de-atâta zbor, dar şi pentru că ne înghionteau în stomac Jocurile foamei, coboram orbecăind în întunericul caselor noastre şi vedeam o vreme totul în mov.

Azi, dacă aş putea trece peste cocoaşă, peste mormăieli şi peste alte obiceiuri de toamnă, aş putea avea o părere bună despre ziua asta, dar părerea e şi ea îmbrăcată în haină de sezon.

Îmi trag blăniţa înapoi peste mine, azi cerul e mohorât. Şi, decât să-mi mai caut prin propriile jocuri, mai bine citesc în jocurile altora astăzi. De pildă, în Jocul lui Ender, fiindcă între aici şi acolo, între fiecare acum şi apoi, eu pot fi oriunde!

Doar deseară, în noapte, ştiu sigur unde voi fi! Ştiu că iar voi scobi patul cu o minciună în căutarea unui adevăr şi că de-acolo, din scobitură, iar voi număra lupi în haine de oaie,  ca să n-adorm…

De  carte, pentru SuperBBlog – aici găsiţi, de căutaţi, şi cum a început! (după o copie fidelă a SuperBlog)

Anunțuri